Mila și post-demonii ei

● Pătratul / The Square (Suedia-Germania-Franța-Danemarca, 2017), de Ruben Östlund.

Într-o carte de interviuri apărută și la noi cu cîțiva ani în urmă, pictorul britanic Francis Bacon mărturisea că visul său ca artist este „să creeze cel mai bun tablou despre strigătul uman“. Un astfel de tablou despre acel strigăt uman provocat de criza (post-)umanității și de alienarea milei, a altruismului asociat la modul ideal condiției umane i-a reușit însă suedezului Ruben Östlund.

Povestit, filmul recompensat cu Palme d’Or la ediția din 2017 a Festivalului de la Cannes, pare un film de artă elitist, cu pretenții moralizatoare. Nimic mai fals: comedie satirică savuroasă, pelicula captivează și un public care nu e neapărat interesat de „estetica relațională“, acel tip de artă vie, trăită și experimentată pe viu de artist și de publicul său, concept care stă la baza filmului. Delimitat într-o piațetă cu rezonanță istorică din Stockholm, Pătratul este un „sanctuar al încrederii și altruismului, în care fiecare are drepturi și obligații egale“, un fel de celulă utopică, menită să fie un viu omagiu adus valorilor creștine (nu întîmplător, eroul principal, curatorul și managerul muzeului de artă contemporană care a creat Pătratul, poartă numele Christian).

Prin expunerea expresivă, captivantă și inteligentă a aceleiași polarități intens relativizate bine – rău, filmul reamintește cumva, în substanță, de Dogville, deși mizanscena sa nu este gîndită deloc în termeni teatrali (spre deosebire de danezul Lars von Trier), ci valorizează ingenios, elegant, dar și foarte explicit mijloacele cinema-ului: picturalitatea minimalistă a cadrelor (probabil că dacă De Chirico ar fi făcut film, ar fi arătat cam așa, cu un clin d’œil la Jackson Pollock, ca în surprinzătoarea scenă a tomberonului), precizia geometrică a punerii în scenă, unghiurile neobișnuite de filmare, contrapunctul forte al tăcerii, toate într‑un film-instalație a cărui structură vizuală folosește tocmai momente-instalație ca noduri principale de semnificație. În scena-cheie a filmului, un performance al unui artist rus interpretînd un foarte agresiv om-maimuță le testează spectatorilor propriile limite ale milei. Una dintre eroinele filmului are drept animal de companie o maimuță. Starea  de primată a omului este încă latentă, în pofida mileniilor de civilizație, dar ea poate fi contracarată de solidaritatea în fața suferinței aproapelui. Într-una din expozițiile muzeului din Pătratul, publicul are acces la spectacol în funcție de felul în care își percepe semenii: I trust peo-ple / I mistrust people. Într-un experiment din anii ’70 deseori citat, artista Marina Abramovici și-a transformat corpul în obiect provocîndu-și spectatorii să facă ce vor cu ea prin intermediul a 72 de obiecte. La final era pe punctul de a fi sacrificată de semenii săi atrași de jocul perfid al disoluției voinței sale de ființă umană.

Este o societate postmodernă sufocată de urgența senzaționalului cu orice preț, de egoism și nepăsare, de snobism și aparențe, de statutul incert al imigranților, în care realitatea paralelă este o miză tot mai seducătoare (videoclipul cu o fetiță blondă, cerșetoare în perimetrul Pătratului, care explodează alături de pisica sa, se dovedește mai incitant decît faptul că e vorba, de fapt, de un teaser-trucaj al unei agenții de PR menit promovării muzeului). Totuși, sursa răului și uneori a căinței nu e neapărat sau nu în primul rînd externă, ci vine și din forța liberului-arbitru în asumarea alegerilor noastre. Apariția puștiului de origine musulmană care, victimă colaterală a ilarei acțiuni a lui Christian de a-i pedepsi simbolic pe autorii unui furt comis asupra sa chiar în spațiul Pătratului, promite să îi facă acestuia „viața un haos“, compune una dintre cele mai intense secvențe ale filmului. Ea aduce aminte de genul de terifiant aproape demonic, asimilabil poate propriei conștiințe, din Ora lupului al lui Ingmar Bergman, dar și de alura insidioasă și perfidă a răului din unele filmele ale lui Michael Haneke (Caché sau Le temps du loup), asimilabil pericolului omniprezent al unei societăți autiste.

Scandalos de incorect politic, inteligent și ironic, amuzant fără limită și de o cruzime în final generoasă, Pătratul/The Square este unul dintre acele rare filme imposibil de anticipat, un film-bijuterie parcă făcut să ne reamintească, din cînd în cînd, fascinația pentru a șaptea artă. Resursele de umanitate, în pofida post-demonilor care o sabotează într-un ritm maladiv, sînt din fericire regenerabile, epifania postmodernității nu include post-iluzii.