„Pe Ferentari“

● Soldații. Poveste din Ferentari (România-Serbia-Belgia, 2017), de Ivana Mladenovic. 

Soldații. Poveste din Ferentari, debutul regizoral în lungmetraj al Ivanei Mladenovic bazat pe volumul lui Adrian Schiop, spune povestea de dragoste dintre Adi (40 de ani, doctorand în manele, stabilit în Ferentari) și Alberto (un rom în jur de 35 de ani, pușcăriaș timp de 14). Filmul, o apariție imposibil de trecut cu vederea în cinema-ul românesc, profită de pe urma graniței poroase dintre genuri, alternînd secvențe de ficțiune petrecute în intimitatea apartamentului lui Adi cu scene de exterior în care se activează o privire documentară, aproape antropologică, asupra cartierului Ferentari. Afinitatea filmului cu genul documentar e subliniată de o serie de momente nemotivate diegetic, care se abat de la progresia acțiunii: un excavator dărîmă o coșmelie; niște puști de-o șchioapă aleargă după o căruță; are loc o strîngere de seringi abandonate pe stradă; o nuntă cu mare fast (limuzină și decorații) debutează într-o scară de bloc decrepită; într-o scenă inspirat aleasă, Adi dă o tură cu bicicleta prin cartier, fapt ce permite camerei de filmat a directorului de imagine Luchian Ciobanu să descopere universul animat, inundat de muzici și țipete, al Ferentariului. Cum cartierul respectiv și-a construit o mitologie proprie, ar fi fost facil ca Mladenovic să cadă pradă unei fascinații naive, care să privilegieze inutil pitorescul și mizerabilismul. Din fericire, lucrul nu se întîmplă: privirea regizorală pare dotată cu o anumită bunăvoință cînd vine vorba de „terenul“ lui Adi, o anumită curiozitate care, prin viniete observaționale, nu se transformă și în intruziune – ci doar ține să fixeze mai apăsat coordonatele spațiului pestriț în care a aterizat bărbatul.

Căci Adi, deși mutat de bunăvoie în Ferentari, n-are cum să nu iasă în evidență în peisaj. În acest sens, Adi Schiop, care își joacă propriul rol, e o prezență interesantă pe ecran: mai tot timpul crispat, ca și cum nu și-ar găsi locul, timid și prins într-o grimasă cvasi-sfidătoare la adresa celor care ar putea profita de pe urma faptului că e gadjo, că nu e rom. Alberto, în interpretarea excepțională a neprofesionistului Vasile Pavel-Digudai, e încă și mai greu de definit. Amestec de bunătate ingenuă (e o fîntînă de tandrețuri de tip „viața mea“, „iubirea mea“, în timp ce Adi rămîne rezervat) și motiv de spaimă (Vasi, colegul de apartament al lui Adi, își ia repede tălpășița cînd îl vede la ușă), Alberto constituie mare parte din misterul acestei relații. Pe parcursul romanului, Schiop revizuiește neîncetat ipotezele cu privire la orientarea sexuală a lui Alberto, care ba spune că la închisoare a făcut o cu bărbați de plăcere, ba ca un mod de a duce o viață bună; mai mult, omul are nevoie să privească „porno cu femei“ pentru încălzire, iar aspirația lui constantă pare să se îndrepte către o relație heterosexuală. O altă enigmă încîlcită o constituie rațiunea acestei legături, a cărei evoluție nu e întotdeauna motivată cauzal în film: naratorul romanului e torturat de gîndul (sau prejudecata) că Alberto e acolo pentru evidente avantaje materiale („Job Buletin Chirie“) – așa că nu va fi niciodată clar cît din materia afectivă turnată de cei doi în relație e dragoste, și cît oportunism (deopotrivă pentru Alberto și pentru Adi, acesta din urmă mînat de o certă apetență pentru exotic și dornic să-și facă mai ușoară munca „pe Ferentari“).

Andrei Gorzo a remarcat într-un text motivele pentru care, așa cum e impusă de film, obiectivarea perspectivei lui Adi e mai degrabă benefică, în comparație cu „abuzurile“ conștiinței naratoriale din roman (unde Adi se grăbește să lipească etichete tuturor personajelor cu care ia contact). Pe de altă parte, romanul oferă mai mult spațiu de manevră pentru înțelegerea mecanismelor (secrete, dar atît de la vedere) care guvernează în Ferentari. Raporturile dintre oameni, precum și reacțiile lor, își găsesc motivația în roman; filmul e (deliberat) mai eliptic, ba chiar lapidar, la acest capitol, astfel că revine în sarcina spectatorului să înțeleagă ce și cum – de pildă, faptul că Adi doar ce a ieșit dintr-o relație heterosexuală, dar orientarea sa trage spre bărbați; ori secvența, frumos tratată în film, în care Adi și Alberto sînt întrerupți într-un moment de intimitate de către un drogat aflat în apropiere, iar Alberto răbufnește violent: în film, o astfel de reacție pare motivată de atașamentul grozav al bărbatului pentru copii, care „nu poa’ să mai iasă în parc din cauza voastră“. În roman, în schimb, Adi explică faptul că drogații erau, în Ferentari, un fel de ciuca bătăilor atît pentru organele legii, cît și pentru interlopi etc. Astea fiind spuse, filmul e ceva mai atent în a acorda atenție motivului concret pentru care Adi se află în Ferentari: teza de doctorat despre manele, care devine un fel de pretext pentru relația celor doi. La un moment dat, Adi asistă, prin intermedierea lui Alberto, la spectacolul unui tînăr manelist, într-o scenă care ar putea la fel de bine să facă parte dintr-un documentar despre industria muzicii din Ferentari.

Trebuie spus și că sensibilitatea queer care infuzează filmul – deși nu merge pînă la a arăta explicit nici măcar un sărut – denotă ceva curaj, venind dintr o cinematografie destul de timorată, care, chiar dacă a mai manifestat deschideri spre marginalitatea etnică (de pildă, scurtmetrajul excelent al lui Adrian Silișteanu, Scris/Nescris), nu a mers mai departe. Într-un context mai amplu, filmul Ivanei Mladenovic poate fi alăturat explorărilor etnologice ale regizorului francez Jean-Charles Hue (La BM du Seigneur, Mange tes morts), dar mai ales ale italianului Jonas Carpignano, prezent în 2017 la Cannes cu reușitul A ciambra. Și exemplele de mai sus sînt docuficțiuni, dar comunitatea romă devine în cazul lor simplu alibi pentru revizitarea unor genuri cinematografice: jaf cu mașini în cazul lui Hue, coming-of-age story despre devenirea unui băiat, motivată de însăși ierarhizarea strictă a clanurilor de romi, în cazul lui Carpignano. Pentru Soldații – un debut remarcabil din numeroase motive – marginalitatea (fie ea gay, romă etc.) funcționează mai subtil: deopotrivă ca decor sine qua non și ca obiect central de studiu.

Citiţi aici cronica lui Marius Chivu la volumul Soldaţii. Poveste din Ferentari de Adrian Schiop.