● Adrian Schiop, Soldaţii. Poveste din Ferentari, ediţia a treia, limitată, Editura Polirom, 2018. 

La apariţia lui în 2013, Soldaţii. Poveste din Ferentari a fost de departe cel mai comentat şi mai lăudat roman al anului. De fapt, se vorbea despre el încă dinainte de publicare, interesul faţă de manele al scriitorului, care tocmai îşi dăduse doctoratul pe acest subiect la SNSPA, laolaltă cu orientarea lui sexuală ambiguă şi faptul că era unul dintre colaboratorii platformei CriticAtac, toate acestea creaseră un orizont de aşteptare care, pînă la urmă, a fost confirmat de calitatea cărţii. Subiectul era inedit şi potenţial scandalos: un doctorand se mută în Ferentari pentru a-şi termina cercetarea de antropologie pe subiectul manelelor şi se cuplează cu Alberto, ţigan trecut pe la pîrnaie, care-i devine deopotrivă protector şi ghid în periferie. Juriul Premiului „Augustin Frăţilă“ pentru roman (cel mai consistent financiar în acel moment, premiu între timp dispărut) reuşea performanţa de a nici măcar nu-l nominaliza, dar Soldaţii avea să fie distins cu Premiul revistei Observator cultural şi cu Premiul „Cea mai bună carte a anului“ acordat în cadrul Galei Industriei de Carte, iar astăzi, după trei ediţii ale cărţii şi cinci ani mai tîrziu, rulează deja în cinematografe în adaptarea Ivanei Mladenovic (aflată la debut în lungmetraj), cu scriitorul deopotrivă în rolul scenaristului şi al propriului personaj, şi cu amatorul Vasile Pavel-Digudai, probabil revelaţia actoricească a anului, în rolul amantului ţigan. („Are charismă, e fix ce trebuia pentru rol. E chiar mai sexy decît originalul“, afirmă Schiop despre Digudai.)

Întîmplarea face că, în timp ce Soldaţii rulează în cinematografe, un grup de neolegionari/fundamentalişti creştini au oprit, pe 4 februarie, proiecţia filmului – avînd ca subiect activismul gay – 120 BPM (regia Robin Campillo, Marele Premiu al Juriului la Cannes, printre nenumărate alte premii), în cinematograful din cadrul Muzeului Ţăranului Român, dînd buzna în sală peste spectatori cu cîntece religioase şi mesaje anti-LGBT. Un incident asemănător s-a petrecut, tot la MŢR, şi în 2013, astfel că directoarea interimară a muzeului, Liliana Passima, a trimis un comunicat de presă, corect şi clar formulat, în care spunea: „Am impus o calitate a proiecțiilor cinematografice oferite publicului, proporția covîrșitoare a filmelor fiind dedicată documentarelor antropologice și etnologice, filmelor de artă, filmelor care tratează probleme psiho-socio-culturale. Unele dintre acestea au produs dezbateri reale asupra problemelor și dramelor contemporane, contribuind la o cunoaștere mai profundă a societății actuale… Am mizat întotdeauna pe decența, conduita și pregătirea intelectuală a publicului nostru spectator, indiferent de apartenențele legate de religie, sex, mediu etc… În mod nefericit, protestatarii nu au văzut în MȚR un loc al dezbaterii, ci un instrument de propagandă religioasă, făcînd un real deserviciu atît imaginii muzeului, ca instituție publică, cît și principiului toleranței pe care religia creștină îl propune ca mod de viață. Ne pare rău să constatăm că modul de comportament al contestatarilor a fost generat de confuzia în a atașa unei instituții publice de cultură o misiune pe care îndeobște o au cultele religioase. Ne afirmăm cu această ocazie dorința de a nu fi transformați în terenul minat al unor confruntări care țin mai degrabă de ideologie decît de credință. Misiunea muzeelor este înainte de toate o invitație la descoperire, reflecție și participare adresată fiecăruia dintre noi fără a restricționa actul cultural și libertatea de conștiință.“ (Comunicatul poate fi citit integral pe www.muzeultaranuluiroman.ro.)

În ziua în care apare această ediţie a revistei noastre, tocmai urmează o nouă proiecţie a Soldaţilor la cinematograful MŢR şi e de văzut dacă vor mai avea loc şi alte asemenea incidente deopotrivă ridicole şi regretabile, care denotă tot ce-i mai rău: ignoranţă, intoleranţă, homofobie, bigotism.

Revenind – la apariţia romanului lui Adrian Schiop (recenzat de mine în Dilema veche nr. 522/2014, cu titlul „Ferentari love story“), maneaua avea un statut controversat, era un gen stigmatizat, în ciuda eforturilor meritorii ale unor muzicologi serioşi chiar din cadrul MŢR-ului, precum Speranţa Rădulescu. Între timp, maneaua pare să fi fost acceptată în zonele culte ale culturii populare, dacă pot spune aşa, punctul culminant fiind petrecerea pe muzică de manele la deschiderea TIFF-ului din vara anului trecut. Întrebat într-un interviu de pe www.art7.fm
cum vede astăzi acest aspect, Adrian Schiop spunea: „În momentul în care maneaua a fost foarte mainstream, a fost respinsă de hipsteri. În momentul în care a intrat pe un val descendent, a început să devină o chestie de underground. Și-atunci poți s-o recuperezi, cumva. Pentru că altfel ar fi doar pop, și-atît. Și fiind pop, n-ar fi OK în logica subculturală. Dar, pentru că încet-încet se re-ghetoizează, devine dezirabilă. Istoria stigmatului contează mult. Îi dă pedigree de underground, legitimitate. În momentul în care vii cu o istorie de stigmă și de scandal în spate, capătă trecut eroic, chiar dacă maneaua nu are un mesaj protestatar. Dar faptul că lumea s-a speriat de manea a contat pentru underground.“

Aşadar, dacă maneaua pare să fi intrat într-o zodie a toleranţei, dacă nu chiar a acceptării, cu homosexualitatea lucrurile nu sînt deloc aşezate în societatea românească, hărţuită momentan de propunerile de schimbări legislative ale Coaliţiei pentru Familie (sprijinită masiv de BOR) şi, iată, de incidente care pot degenera în violenţă publică. Este uluitor cum militanţii ortodoxişti, adică tocmai „creştinii iubitori de aproape“, au iniţiat în ultimii ani mai multe manifestări violente în spaţiul public (precum atacurile cu pietre din timpul paradelor gay) sau alte acţiuni cel puţin dubioase (montarea prin intersecţiile din Bucureşti a unor cruci de lemn sau îngroparea unor carcase de porc pe terenul propus construirii unei moschei).

Roman de mediu marginal/infracţional şi de dragoste homofilă, Adrian Schiop spune despre Soldaţii că „nu e doar o poveste despre dragoste. Romanul e scris cu subtext politic. Ideea e să conserve ceva subversiv. Iar subversiunea nu poate exista în afara politicului. Există relația din roman, dar e o relație subversivă politic, care chestionează morala confortabilă a corectitudinii burgheze. Nu am vrut să fac antropologie, ci o chestie care provoacă, care enervează.“ Dar mă tem că nu morala „burgheziei“ sau a aşa-zisei middle class este aici chestionată, cu atît mai puţin provocată. Ca şi în cazul manelei, Adrian Schiop va găsi înţelegere, sprijin şi simpatie tocmai la categoria socială, culturală şi politică pe care el şi colegii lui stîngişti de la CriticAtac s-au mobilizat să o critice, de cele mai multe ori stupid, aş zice, mai ales în timpul protestelor de anul trecut. S-ar putea spune chiar că Adrian Schiop a scris un roman exact pe placul categoriei pe care pare, taman din raţiuni politice, că o detestă. „Burghezia“ despre care pare că vorbeşte Schiop nu-i va citi niciodată cartea, iar dacă romanul său chestionează o morală, atunci este vorba despre morala creştină pentru care „iubirea faţă de aproapele“ nu are conotaţie sexuală (în ciuda multelor scandaluri sexuale cu episcopi pedofili din sînul Bisericii Ortodoxe) şi în imaginarul căreia mai există, poate, nostalgia sclaviei ţigăneşti (subiect chestionat în filmul Aferim!, regizat de Radu Jude). Dacă romanul lui Schiop (laolaltă cu filmul al cărui scenarist este) provoacă o burghezie, atunci este mai degrabă una religioasă şi doar parţial socială. Manelele, dragostea şi sexul interetnic abordate de Schiop în ficţiunea sa „provoacă şi enervează“, de fapt, cîntecele bisericeşti şi politicile anti-avort şi anti-gay cît se poate de reale promovate de Coaliţia pentru Familie, al cărei director, Mihai Gheorghiu, este, întîmplător, și director adjunct al MȚR.

Din păcate, pare că ne-am întors într-o epocă unde arta, neconformă cu o morală, dogmă sau ideologie, este considerată propagandă periculoasă.

Citiţi aici cronica lui Victor Morozov la filmul Soldaţii. Poveste din Ferentari de Ivana Mladenovic.