Sensibilitatea românească de altădată

● Meşteşugul doftoriei. Primul tratat românesc de medicină. Ediţia manuscriselor româneşti BAR nr. 933 şi 4841. Studiu filologic, studiu lingvistic, ediţie, glosar şi indice de Lia Brad Chisacof, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2017. 

Editate exemplar de Lia Brad Chisacof, cele două manuscrise reunite sub titlul Meşteşugul doftoriei invită la multiple analize. Editoarea le-a dezvoltat în parte în studiul importanţei filologice şi lingvistice a textului ca oglindă a terminologiei medicale româneşti din secolul al XVIII-lea, o componentă a terminologiei ştiinţifice studiată mai înainte de N.A. Ursu şi Gh. Chivu. „Dacă Meşteşugul doftoriei ar fi reuşit să fie tipărit sau dacă […] nu ar fi dispărut prematur cel care i-a dat ultima versiune – conchide ea –, atunci acest limbaj medical s ar fi impus practic cu o generaţie sau două mai devreme“. Fiind vorba de un tratat de medicină, de mare interes este şi opinia specialiştilor din acest domeniu. Invitînd la adîncirea cercetării în acest sens, academicianul Victor Voicu rezumă din partea lor cîteva din ideile care l-au marcat în prefaţa ce deschide volumul: „Prin desele referiri la Hipocrat, lucrarea se înscrie în linia iluminismului medical“, cu precizarea – adaugă el –, că ea „nu e tributară totuşi medicinei noi, de vreme ce împărtăşeşte din plin teoria celor patru umori, vorbeşte prea puţin de circulaţia sîngelui“ etc.

Volumul respectiv nu vizează însă doar specialiştii istoriei limbii sau a medicinei. El se prezintă deopotrivă ca un document de interes excepţional pentru istorici, în general. Mai întîi pentru ilustrarea unei pagini de istorie culturală, cunoscută încă de la finele secolului al XIX lea, dar făcută acum accessibilă unor categorii mai largi de cititori. Pe fondul discuţiilor provocate de paternitatea acestui text, se disting mai ales două figuri de cărturari din peisajul naţional şi sud-est european – sibianul Ioan Adam şi renumitul tesalian Rigas Velestinlis – cărora le-a revenit un rol de seamă în difuzarea mesajului iluminist. De altfel, tratatul de faţă era destinat înainte de toate nu celor cunoscători de „meşteşug doftoricesc“, ci „pentru fraţii iubitori de carte, ştiind că astfel de cărţi nu se găsesc în limba noastră proastă ca să fie spre folosul de obşte al cititorilor“. „Folosul de obşte“, dorinţa instruirii celor de condiţie simplă sînt ideile cele mai nobile ce traversează cartea de faţă, prin care ea îşi merită locul în desfăşurarea Luminilor din spaţiul românesc: „m-am gîndit numai să ajut mai mult pe gospodarii de jos fără învăţătură şi săraci, care nu pot să alerge departe cînd se îmbolnăvesc şi să-i cheme pe medicii desăvîrşiţi şi mari să-i examineze, mai ales dacă sînt în sate şi în locuri depărtate unde mai repede își găsesc vindecare şi ajutor calul beteag sau boul sau oaia decît omul bolnav“. Prin acest nobil mesaj, Meşteşugul doftoriei, redactat în mai multe etape de-a lungul secolului al XVIII-lea precedă astfel prima lucrare medicală în limba română, publicată în 1793, al cărui autor, cărturarul iluminist Ioan Piuariu Molnar, cerea ca ea să fie citită ţăranilor cu voce tare.

Dincolo de interesul său pentru reconstituirea preocupărilor iluministe, volumul reţine atenţia şi din altă perspectivă, poate mai puţin vizibilă la prima vedere. Citindu-l, nu poţi să eviţi gîndul că multe din bolile pe care le întîlnim astăzi au făcut parte şi din suferinţele strămoşilor noştri, cu denumiri cărora doar istoricii medicinei le pot stabili corespondenţa: o patogeneză diversă, în care Victor Voicu a distins unele specificităţi, precum atotputernicia ciumei sau menţionarea episodică a cancerului (în epocă: „carchin“).

Curiozitatea acestui tratat consistă şi în maniera sa de a structura materia sub forma unui inventar de boli şi remedii pentru fiecare detaliu al corpului de la cap pînă la picioare, fără a ocoli „durerile mădulariului“. Un capitol întreg descrie sifilisul, „această prea rea şi scîrnavă boală […] a celor ce curvesc peste măsură“, o boală – precizează autorul – că „cei vechi nu au cunoscut“ şi despre care „toţi o zic că să se fi adus de la India sau de la Americhi“. Nu e vorba doar de bolile trupeşti. Autorul evocă „vătămarea ţinerii de minte“, „nebuniia rea“, în fine, „patima melanholii“, această „boală a sufletului“, bine studiată la nivel european de Yves Hersant sau Georges Minois, tot mai prezentă şi în societatea românească, un preambul al depresiei din zilele noastre.

Nu avem astfel aici un peisaj al vieţii cotidiene din perspectiva durerilor şi a indispoziţiilor provocate de boli? Şi, pe această cale, o punte spre explorarea sensibilităţii din trecut? Roselyne Rey, autoarea unei Istorii a durerii, explica de altfel interesul ei pentru acest studiu prin faptul că, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, „importanţa acordată conceptului medical de sensibilitate debuşează spre un anume număr de discursuri specifice despre durere, pe care nu le găsim neapărat mai înainte“ (Histoire de la douleur, La Découverte, 2000). Documentul de peste 1000 de pagini pe care îl avem acum la dispoziţie, a cărui consultare e înlesnită de un substanţial indice de nume, oferă unele revelaţii în acest sens. Multe din tratamentele prezentate ne fac să zîmbim, precum îndemnul dat suferindului de dureri de cap „din răceală“: „a se feri de a trece şi rămînea în căldură, a se feri şi de lapte, dă peşte şi dă cele ce răcorescu“, ba chiar, „să lucreze cu trupul şi mai vîrtos să încalece calul“. Pentru calmarea durerilor de dinţi, autorul nostru nu ezită să recomande „a fierbe o broască bine cu apă şi cu oţet şi să-i ţie zeama în gură mult. Sau pielea de şarpe să fiarbă cu vin sau cu oţet să ţie asemenea“ etc. De reţinut, în orice caz, lupta pentru asanarea durerii, semn în sine al unei atitudini noi, diferită de resemnarea tradiţională. Citim astfel că „pentru tăria durerii, bune sînt şi de folos doftoriile ceale ce să zic amorţitoare, adecă care dau bolnavului oarecare nesimţire şi uimire“, cu referire la opiacee de producţie autohtonă: „lapte de capră, de miezul de pîine, şi de gălbinarea de oauă, cu care să ameasteci sămînţă de mac“ (p. 640). 

Ștefan Lemny este istoric. A publicat, printre altele: Sensibilitate și istorie în secolul XVIII românesc, editura Polirom, 2017.

Foto: wikimedia