Acum aproape un secol, în septembrie 1939, filozoful și scriitorul polonez St. I. Witkiewicz se sinucidea, la anunțul că Armata Roșie a trecut granița de Răsărit a Poloniei, ceea ce pentru el confirma faptul că arta, filozofia și cultura, așa cum le înțelegea el, își trăiesc ultimele zile. Autor, printre altele, al romanului Nesațul – despre care scrie Czeslav Milosz în introducerea Gîndirii captive –, Witkiewicz e cel care parabolizează standardizarea și spălarea pe creier a individului prin îngurgitarea pastilei Murti-Bing. Pastila, odată înghițită, face ca operele de artă disonante să pară niște prostii, complexitățile și atrocitățile istoriei să fie uitate și arta să devină un lucru util, lipsit de abstracțiune și spiritualitate.

Iată-ne în 2018, martori ai unor atitudini demne de „murti-bingism“: opere de artă scoase din muzee pentru așa-zisul lor caracter pornografic și abuziv (adică disonant), afișe reproducînd creații ale lui Egon Schiele cenzurate pentru că agresează vizual trecătorii, invadarea unui cinematograf de către un grup de creștini habotnici pentru a interzice vizionarea unui film premiat la Cannes. În Europa, miniștrii Culturii nu au avut vreo declarație comună legată cel puțin de primele două acțiuni, cît despre ceea ce s-a întîmplat la Muzeul Țăranului Român, nu va exista, probabil, vreo poziție din partea actualului ministru al Culturii și Identității Naționale. Explicația este una și aceeași, atît la nivel european, cît și la nivel național, și e una simplă: ceea ce ar declara, individual sau în grup, miniștrii Culturii europeni nu ar avea, de fapt, nici un efect concret în societate, nu ar produce vreo modificare de atitudine și nu ar determina vreo revizuire a pozițiilor celor implicați.

Am urmărit în ultima vreme opinii despre cum ar trebui să fie un ministru al Culturii (cel din România, în cazul de față) și aș avansa aici cîteva clarificări cît se poate de prozaice legate de acest subiect, pe care discursurile idealiste pe care le consemnez de fiecare dată cu tristețe și saturație nu le iau în considerație. Problema nu este cum ar trebui să fie ministrul Culturii, ci cum ar trebui să fie Ministerul Culturii în România de azi.

Iată, printre altele, de ce. În primul rînd, în actuala configurație a infrastructurii guvernamentale, ministrul Culturii are în subordine cea mai prost plătită adminstrație. Ministerele „slabe“, precum cel al Românilor de Pretutindeni, cel al Mediului sau al Educației sau al Sănătății (slabe prin natura neeconomică a profilului lor), au, toate, o adminstrație cu salarii mici și foarte mici. Asta explică, într-o foarte mare măsură, ineficiența lor, precum și incapacitatea de a pune în practică măsuri viabile, pe termen mediu și lung, în favoarea cetățenilor pe care aceste administrații îi deservesc și din ale căror taxe își încasează venitul. Asta explică și lipsa totală de motivație a angajaților și permeabilitatea lor la trafic de influență și la corupție. În sinteză, singura cale a unui angajat de a viețui într-un asemenea sistem este fie aceea de a fi ineficient sau incompetent, fie aceea de a fi corupt. Pentru aceia care sînt însă de bună-credință, care au competențe și lucrează în Ministerul Culturii de ani buni, acceptînd salariul foarte mic și schimbările foarte dese de miniștri, nu este un climat benefic. Ei se plafonează și se izolează, din păcate, considerînd că ceea ce fac este și rămîne o formă de compromis. În loc să îi stimuleze, instituția îi limitează profesional și uman.

Cu această situație se confruntă toți miniștrii Culturii din ultimii zece ani și chiar și aceia care au vrut, fără succes, să o remedieze, au constatat în ce măsură această realitate creează un blocaj instituțional major.

Cazul patrimoniului

Să luăm, de pildă, cazul direcțiilor regionale pentru cultură aflate în subordinea MCIN – cele care acordă, printre altele, avize pentru clădirile de patrimoniu. Ineficiența acestor direcții e direct proporțională cu resursa umană minimă pentru cantitatea de dosare tratate și cu slaba remunerație primită pentru o activitate esențială unui demers cultural fundamental – cel al recenzării, avizării și evaluării stării patrimoniului din România. La nivel central, la minister, situația este și ea problematică. Dacă, în perioada ministeriatului Monei Muscă, Direcția Patrimoniu avea 35 de angajați, astăzi aceeași direcție are doar șase angajați. O simulare făcută acum doi ani de către Oana Bogdan, secretar de stat la acea vreme pe domeniul patrimoniu, a constatat că, în medie, în MCIN intră 500 de dosare pe săptămînă și pot fi tratate complet, cu activitate susținută peste program, doar 50! Cum poate un ministru să intervină într-o asemenea situație? Prin cererea de suplimentări de posturi la guvern; or, aceste posturi, chiar dacă ar putea fi alocate, vor fi încadrate salarial la un nivel care nu atrage pe nimeni. Retoric, ne preocupă patrimoniul. Practic, nu!

La rîndul său, Institutul Național al Patrimoniului (INP), dincolo de problemele salariale, are de ani de zile o problemă endemică legată de multianualizarea banilor necesari anumitor șantiere de importanță națională. Refuzînd existența creditelor de angajament pentru MCIN, Ministerul Finanțelor din guverne succesive condamnă șantierele de patrimoniu la constante întreruperi. Restaurarea patrimoniului nu poate să fie finalizată, în anumite cazuri, pe baza bugetului anual – cu atît mai puțin într-o țară care nu a reușit încă să își construiască autostrăzile importante –, iar necesitatea de a relua de fiecare dată procedurile administrative pentru a continua lucrările deja începute nu face decît să arunce în derizoriu și ineficiență un demers pe care orice politică publică în domeniu ar trebui să îl considere o prioritate absolută.

Un ministru al Culturii, oricine ar fi el, nu poate debloca o asemenea stare de fapt fără intervenția premierului și a ministrului Finanțelor. Iată un caz în care, indiferent de culoarea politică, opțiunea pragmatică a guvernelor a fost aceeași în ultimul deceniu și jumătate: una în defavoarea restaurării patrimoniului național.

Proiectele prioritare 

Ministrul poate susține, pe baza unor avize interne minimale, „proiecte prioritare“. Prioritare pentru cine și în conformitate cu ce criterii? Atîta vreme cît nu există o strategie culturală adoptată de guvern, pot să fie aplicate orice criterii, ele variind de la un ministru la altul, sub oblăduirea plină de compasiune a angajaților ministerului, care „instruiesc“ fiecare nou ocupant al postului în legătură cu felul în care, pînă acum, au fost alocate subsidiile, pe motive mai mult sau mai puțin subiective. Firește, unele proiecte sînt, în sine, valoroase, dovedindu-și rezistența în timp și serviciul public prin impactul lor local și internațional (TIFF în Cluj, FITS în Sibiu sau Bienala de la Veneția). Dar o dezbatere reală, bazată pe evaluări cantitative și calitative substanțiale a proiectelor susținute nu a avut niciodată loc. O metodologie a depunerii acestor proiecte și a cererilor nu a fost niciodată dezbătută pentru a putea fi pusă ulterior în practică în mod consecvent. Ce echilibru există între diversele domenii pentru proiectele prioritare? Ce tip de proiecte susținem cu prioritate: cele tradiționale sau cele contemporane, și de ce? Care e ponderea dată organizațiilor față de cea oferită instituțiilor din subordine? Întrebări esențiale, la care miniștrii nu pot să dea un răspuns convingător în lipsa unei strategii-cadru, a unei strategii culturale adoptate politic în sens superior, nepartinic.

Managementul instituției culturale

În fine, devine o evidență că, prin natura legii actuale a managementului acestor instituții, sînt puse în paranteză două principii esențiale, atît de necesare calității actului intelectual și creativ. Primul este etica în guvernanță. Al doilea: viziunea artistică. Administrația domină artisticul pînă la sufocare, iar etica în guvernanță este inexistentă atîta vreme cît managerii multor instituții publice au puteri discreționare în privința deciziilor privind actul artistic.

În plus, pentru instituțiile de spectacol, lipsa corelării politicilor educaționale cu cele culturale a produs un dezechilibru grav. Anume, „aruncarea“ pe piața muncii a mii de actori fragilizați din punctul de vedere al statutului de angajat, constrînși să facă față unei piețe de muncă tensionate și volatile, fără ca măsuri de politici publice să compenseze asta prin inițierea, de exemplu, a unor cadre legislative dedicate încurajării dezvoltării spațiilor alternative și a logicii de lucru „de trupă“.

Reformele, care ar trebui să ia drumul unor inițiative legislative, pot fi făcute doar cu participarea altor ministere, de care cel al Culturii e dependent. Uneori trebuie obținute nu mai puțin de 14 avize pentru trecerea unei măsuri cu specific cultural. Mulți dintre miniștrii celorlalte domenii nu le înțeleg pentru că sistemul cultural este, în opinia generală, un domeniu nesistemic, incontrolabil și „citit“ prin prisma vedetelor, nu prin cea a arhitecturii culturale generale.

Mă opresc, deocamdată, aici. Ar mai fi multe exemple de citat, dar rolul acestor exemple nu este decît acela de a reformula concluzia de la începutul acestui articol: irelevanța unui ministru care conduce un minister slăbit, cu resursa umană incompletă și nemotivată, învechit într-o birocrație ale cărei instrumente sînt de mult depășite.

În grija cui rămîne, așadar, Cultura? Din păcate, mă tem că foarte curînd ea va fi definitiv în grija celor care, asemeni personajului din Soumission a lui Michel Houellebecq, vor ști cel mai bine să se supună. 

Corina Şuteu este expert internaţional în management şi politici culturale. A fost director al Mastère Spécialisé Européen en Management des Entreprises Culturelles al Şcolii de Comerţ din Dijon. A fost director al Institutului Cultural Român de la New York și, timp de opt luni, ministru al Culturii. Este preşedinte al Making Waves, festivalul de film românesc de la New York.