Să pui capăt...

Publicat în Dilema Veche nr. 728 din 1-7 februarie 2018
Să pui capăt    jpeg

– Ce trebuie să faci pentru a deveni o legendă?
– Să admiţi să pleci la timp. (Fedora, filmul lui William Wyler) 

Privind în jur, văd sau îmi amintesc oameni de teatru ajunşi în inima bătrîneţii şi răspunsurile lor merită a fi examinate: ele se constituie într-un veritabil catalog unde recunoaştem frica şi obstinaţia, inconştiența şi vanitatea. Cînd „boala“ bătrîneţii se instalează iremediabil, ce soluţii adoptă aceşti eroi ai scenei de altădată, al căror contemporan am fost? Cum îşi supravieţuiesc renumelui sau şi-l deteriorează? Cine se retrage, cine se imobilizează, cine cultivă iluzii şi nu respectă consemnul formulat în filmul lui Wyler, cine răspunde lucid condiţiei actuale? Tuturora le e teamă, dar puţini și-o asumă.

Lui Otomar Krejca, marele regizor care a impus teatrul ceh în anii ’60 graţie unor spectacole memorabile – Trei surori, Lorenzaccio – i s-a interzis să pună în scenă înăbuşirea „Primăverii de la Praga“, care a sfîrşit sub şenilele tancurilor sovietice. Invitat de marile teatre europene, el şi-a continuat opera la Paris, Stockholm sau Düsseldorf, dar în Cehia era el aşteptat… Krejca a revenit în 1989, după căderea Puterii care îl constrînsese la exil. Krejca însă îmbătrînise, spectacolele nu mai suscitau ecoul de altădată şi, treptat, sălile s-au golit, iar subvenţiile s-au diminuat. Krejca, nerealist, se socotea desconsiderat din cauza unui complot pus la cale de funcţionari şi de colegi mai tineri. Şi totuşi, declinul îi era evident. Iar cînd într-o zi, în cafeneaua istorică de lîngă Teatrul Naţional, i-am sugerat să şi scrie memoriile, mi-a răspuns enervat: „Da, grădina de zarzavat şi… memoriile“. Nu le-a scris şi am regretat, căci mulţi am fi vrut să-i reconstituim parcursul, de la gloria tinereţii la fractura mazilirii. El s-a crispat şi n-a acceptat să inventeze un răspuns inedit al „bătrîneţii“, iar „legenda“ i-a fost afectată.

Liviu Ciulei, revenit asemeni lui Krej­ca după exilul impus de către autorităţi, a suscitat o efervescenţă similară din convingerea că cel ce a plecat se reîntoarce la el însuşi, în teatrul său, ameliorat de experienţa trăită. Ciulei însă, la rîndul lui, a confirmat treptat decepţia, dar, mai suplu decît colegul său ceh, a decis singur „să pună capăt“ activităţii regizorale şi, într-o zi, m-a surprins cînd eu, care nu-i eram un familiar, i-am auzit vocea la telefon anunţîndu-mă că se consacră unei antologii iconografice a operei sale. I-am răspuns entuziast. El a­dopta soluţia „memoriilor“ pe care Krejca le refuzase.

A continua capătă sensul unui refuz de a capitula motivat de imperativul supravieţuirii: „Dacă nu mai fac teatru, mor“, îmi mărturisea odată Peter Brook. Şi totuşi, cît am regretat că nu l-a abandonat pentru a se dărui acelor conferinţe extraordinare la care deseori l-am însoțit, la Avignon, Postdam sau Paris, conferinţe care luminau orizontul teatrului şi restituiau esenţiale episoade autobiografice. Unele s-au convertit în mici publicaţii consacrate Plictisului, Iertării, dar, pe de altă parte, Brook a reluat şi a repetat modelul unor spectacole al căror inedit dispăruse cu timpul, producînd sentimentul unei stagnări ce ne întrista pe noi, vechii lui admiratori. Precum Krejca la Praga, el a refuzat să „reinventeze“ un alt mod de a rămîne în teatru, iar proiectul Academiei nomade pe care i l-am propus cu Marcel Bozonnet sau Ion Caramitru a rămas o vorbă goală. Şi totuşi, vorbele îi erau mai grele decît spectacolele. Cînd studenţii mă întreabă, văzîndu i ultimele realizări, „de ce l-aţi iubit“, ei confirmă devalorizarea unui „mit“, acela al unui artist care n-a îndrăznit, ca Grotowski, să se retragă în laboratorul de la Pontedera. Pustnicul polonez spunea „am ajuns la capăt“, Brook n-a vrut sau n-a putut „pune capăt“. Şi astfel şi-a pierdut aura legendară.

Uneori moartea, prin hazard, întrerupe un parcurs ameninţat de degradare, de epuizarea forţelor altădată exaltante. Giorgio Strehler dispare într-o noapte de Crăciun cînd, cu toţii observaserăm, operele îi erau ameninţate de rugina repetiţiei. S-a spus că s-a stins brutal datorită iritării produse de perspectiva de a ocupa noua sală, pe care n-o iubea, a lui Piccolo Teatro. Poate… Dar cum să-i uit vorbele cînd într-o zi, părăsindu-mă pentru a intra într-o sală de repetiţii, a murmurat: „Te las, încă o operaţie de laringe, încă o secționare a braţului, încă o intervenţie renală“. Artistului odinioară dăruit trup şi suflet scenei i se substituise cel de azi, evident văduvit de plăcerea acum stinsă a teatrului. Moartea l-a ajutat cum l-a ajutat pe Anatoli Efros, celebrul regizor rus, fulgerat de un infarct, care astfel a evitat lungul drum al declinului care l-a condus pe colegul şi adversarul său, Iuri Liubimov, la un final fără de glorie. El şi-a supravieţuit operei. Dar opera i-a fost marginalizată.

Recent, la Roma, vedeam consternat Richard al II-lea de Shakespeare în regia lui Peter Stein. Spectacol masiv, sufocat de stereotipuri istorice parcă împrumutate din manuale şcolare – Stein se afirma ca adversar al oricărei „contemporaneizări“, poziţie de înţeles ce reclamă însă o expresie poetică a „îndepărtării“ temporale. Priveam acest Richard al II-lea şi îmi aminteam melancolic Orestia sau Trei surori ale sale. De ce nu „pune el capăt“ carierei sale de regizor pentru a se consacra livezii de măslini care-i e mai dragă ca orice?

În pragul bătrîneţii, dar nu în inima ei, mai pot interveni surprize şi revelaţii. O confirmă ultima parte a operei semnate de Tadeusz Kantor, care mărturisea: „Cînd am îmbătrînit, am părăsit autostrada avangardelor şi am luat-o pe poteca cimitirului“. Şi astfel, atunci, acest artist interesant care împrumuta însă modele occidentale, ale lui Rauschenberg îndeosebi, a descoperit „teatrul morţii“, teatrul memoriei reînviate, teatrul său. Lui Kantor, bătrîneţea i-a fost propice pentru a se descoperi pe sine, dar tot moartea i-a permis să „pună capăt“ la timp unei opere pe care o ameninţa reciclarea sistematică. El a decedat brutal înainte de a-şi încheia ultimul spectacol.

Să pui sau să nu pui capăt? – întrebare hamletiană. Un prieten şi-a suspendat activitatea considerînd-o ca împlinită şi ameninţată să se devalorizeze prin refuzul de a o întrerupe. Dar, pentru un creator responsabil ca el, cîte încăpăţînări absurde, cîte reluări la infinit ale aceloraşi procedee, cîţi regizori refugiaţi în teatre pe care nu le-au frecventat niciodată înainte, refugii pentru octogenari expulzaţi… Ei nu capitulează, dar „legenda“ le e ţăndări.

Odată, l-am întîlnit din întîmplare pe Emil Cioran, la colţul străzii Odéon. În cursul discuţiei, el mi-a mărturisit: „Am încetat să scriu“. „De ce?“, l-am întrebat eu, abia revenit de la Veneţia, unde aflasem că Tizian a pictat pînă la 90 de ani, şi de aceea l-am invocat în dialogul nostru. „Da, dar culorile şi cuvintele sînt două lucruri diferite“, a răspuns Cioran.

Argumentarea merită preluată, căci decizia de „a pune capăt“, pentru un regizor, e determinată de motivaţii specifice. Un scriitor îşi poate alege orare personale, un pictor îşi organizează atelierul conform unor exigenţe proprii. La teatru, exigenţele diferă. Programul de repetiţii e prestabilit, mereu imperativ, durata lor de asemeni, regia implică animarea unei echipe, controlul tehnic al spaţiului scenografic. Energia unui travaliu colectiv nu poate avea caracterul aleatoriu al energiei solicitate de efortul individual, ea trebuie mobilizată diferit. Dar cîţi regizori nu exclud asemenea condiții prealabile ce definesc teatrul şi cărora ei nu mai reușesc să le răspundă corect… Iluziile îi împiedică să-şi asume condiţia. Cu atît mai mult cu cît ei nu sînt totuşi decît „interpreţi“ cărora li se interzice reluarea unor motive recurente, aşa cum o pot face pictorii sau sculptorii. „Interpretul“ e solicitat să varieze lecturile şi soluţiile. Repetiţia obsedantă îi e interzisă. De aceea e necesar să-şi admită limitele şi „să pună capăt…“

Eugenio Barba şi-a sărbătorit recent cei optzeci de ani şi a anunţat că ultimul spectacol îi va fi Copacul, dar, de curînd, răspunzînd mesajului meu de felicitări pentru decizia luată, scria: „Leul mai urlă încă“. În adîncul său, el nu acceptă că a ajuns la capăt…

„A pune capăt sau a nu pune capăt?“ – aceasta-i întrebarea. Cine poate da răspunsul: artistul sau publicul? Convingerea mea e că a stărui cu orice preţ să nu te retragi e o eroare. Astfel, o operă legendară în teatru, unde urmele se şterg, îşi pierde gloria: aici doar prezentul contează, căci trecutul e „poveste“.

Un alt argument poate interveni: e, cred, mai indicat pentru un artist să decidă „finalul artei“ pentru a şi proteja „finalul vieţii“. „A pune capăt“ artei e mai binevenit decît „a pune capăt“ vieţii. Iar eu, care nu sînt un artist, mă întreb: cînd o „să pun capăt…?“ 

George Banu este eseist şi critic de teatru. Cele mai recente lucrări publicate: Scena lumii, anii Dilemei (Editura Polirom, 2017) și Ușa, o geografie intimă (Editura Nemira, 2017).

Foto: wikimedia commons, Peter Brook

964 16 coperta jpg
Febra etică
Ca o concluzie, atît Mariana Marin, cît și Mariana Codruț practică o literatură în răspăr cu poetica dominantă a generației ’80, dar nu într-un mod manifest, ostentativ.
964 17 Va urma  Pe planeta Oglinda foto Marius Sumlea 1 jpg
La 146 km de război. Teatru la Piatra Neamț
Ce regăsesc la fiecare ediție a Festivalului de Teatru de la Piatra Neamț este un efort de adecvare la problematicile momentului, la crizele lumii și la ideile ce se dezbat, un efort care face festivalul viu, vibrant, departe de formatul obosit de „vitrină” teatrală.
964 23 png
Lucrările maeștrilor peisagiști britanici (și nu numai) la București
Pavilioanele Art Safari sînt deschise publicului pînă la 11 decembrie și, cu siguranță, promit o experiență vizuală memorabilă.
afis conferintele dilema iasi 6-8 octombrie 2022
Conferințele Dilema veche la Iași. Despre Război și pace 6-8 octombrie 2022, Sala Henri Coandă a Palatului Culturii
Între 6 și 8 octombrie, de joi pînă sîmbătă, Conferințele Dilema veche ajung pentru prima dată la Iași. E o ediție la care conferențiarii invitați vor aborda o temă foarte actuală: „Război și pace”.
963 16 Pdac Romila jpg
Hibridizări
Aplicate preponderent pe Craii de Curtea-Veche, „investigațiile” lui Ion Vianu sfîrșesc prin a da un portret de adîncime al lui Mateiu Caragiale.
p 17 2 jpg
Melancolie pariziană
Ambreiajul ficțiunilor lui Hers este doliul: moartea unui apropiat (în magnificul Ce sentiment de l’été și Amanda), ruptura amoroasă și adolescența (care tot un fel de doliu – al absenței grijilor – se cheamă că e) în Les Passagers de la nuit.
963 17 Breazu jpg
Vremea schimbării
Dezbrăcat de pompa, efervescența și galvanitatea primelor opere discografice ale The Mars Volta, noul album poate fi o ecuație cu prea multe necunoscute pentru vechii fani, dar are caracter și culoare.
Ultimul interviu jpg
Ultimul interviu (roman) - Eshkol Nevo
„Eshkol Nevo scrie cu talent, cu umor și cu inteligență… Prietenie, invidie, iubire, nefericire, puterea de a merge mai departe – nimic nu-i scapă.“
962 16 coperta BAS1 jpg
De la mistic la psihedelic
Viciu ascuns pastișează delicios genul noir, oferind un personaj central care rulează printre tripuri și realități halucinante, în încercarea de a dezlega enigma dispariției amantului căsătorit al unei foste iubite.
p 17 jpg
Frustrare
Om cîine arată din capul locului ca un film ajuns într-o gară din care trenul (succesului de public, al aprecierii critice, dar mai ales al originalității pur și simplu) a plecat de mult.
962 17 Biro cover01 jpg
Estetici synth
Am crescut cu minciuna persistentă că ultimele inovații muzicale s-ar fi realizat în anii ’70.
p 21 coperta jpg
O poveste din Nord, cu voluptate și multă tristețe...
Publicat în cursul acestei veri la Editura Polirom, ultimul roman tradus al lui Stefánsson este, cu siguranță, o piesă importantă în portofoliul colecției de literatură străină al Poliromului.
p 23 jpg
O arhitectură de excepție și o propunere: expoziția permanentă ”Brâncuși în lume”
Cu cîteva zile înainte de inaugurarea acestui Centru, programată pentru 15 septembrie 2022, am organizat o discuție care a pornit de la arhitectura edificiului și a ajuns, firesc cumva, la modul în care, pe de o parte, cultura română de azi îl metabolizează pe Brâncuși.
The John Madejski Garden at the V&A (c) Victoria and Albert Museum, London (1) jpg
Opere de artă rare din patrimoniul Marii Britanii vor fi expuse în această toamnă în București, la Art Safari
81 de opere extrem de valoroase semnate de John Constable (1776-1837), dar și de Rembrandt, Albrecht Dürer, Claude Lorrain și alte nume mari din colecția muzeului londonez sînt împrumutate către Art Safari
p 17 1 jpg jpg
Scandalizare
Ce s-ar fi schimbat în Balaur dacă relația fizică de intimitate ar fi avut loc nu între elev (Sergiu Smerea) și profesoara de religie, ci între elev și profesoara de limba engleză, de pildă? Nu prea multe.
961 17 Breazu jpg
Prezentul ca o buclă temporară într-un cîntec pop retro
Reset, albumul creat de Panda Bear și Sonic Boom, a fost lansat pe 12 august de casa de discuri britanică Domino.
copertă Pozitia a unsprezecea și domnișoarele lui Fontaine jpg
Cătălin Mihuleac - Poziția a unsprezecea și domnișoarele lui Fontaine
Care va să zică, pentru a pluti ca o lebădă în apele noilor timpuri, omul înțelept are nevoie de un patriotism bicefal, care să se adreseze atât României, cât și Uniunii Sovietice!
960 15 Banu jpg
Cu sau fără de cale
Colecționarul se încrede în ce e unitar, amatorul în ce e disparat. Primul în calea bine trasată, pe care celălalt o refuză, preferînd să avanseze imprevizibil. Două posturi contrarii.
960 17 afis jpg
Un spectacol ubicuu
Actorii sînt ghizi printre povești în care protagoniști sînt șapte adolescenți care participă virtual la spectacol.
p 21 Amintire de calatorie, 1957 jpg
Victor Brauner, Robert Rius și „arta universală“
Poetul Robert Rius, pe care Victor Brauner îl vizitează la Perpignan în anul 1940, este unul dintre cei pasionați de scrierile misticului catalan Ramon Llull, al cărui nume figurează în lista „străbunilor suprarealismului“ redactată de Breton odată cu publicarea primului manifest suprarealist
Cj fb post 2000x1500 info afis jpg
Conferințele Dilema veche la UBB. Despre Bogați și săraci 14-16 septembrie, Sala Jean Monet a Facultății de Studii Europene
O ediție specială a Conferințelor ”Dilema veche” în care am invitat cele mai competente voci din disciplinele care, în opinia noastră, sînt obligatoriu de convocat dacă vrem să înțelegem cu adevărat chestiunea complicată și nevindecabilă a rupturii dintre bogați și săraci.
959 16jos Iamandi jpeg
România și meritocrația
Cum s-a raportat spațiul românesc la toate aceste sinuozități? Normal, lui Wooldridge nu i-a trecut prin cap o asemenea întrebare, dar cred că un răspuns destul de potrivit ar fi „cu multă detașare”.
p 17 jpg
Canadian Beauty
Dintre subgenurile născute în epoca post-#metoo și influențate decisiv de aceasta, satira corozivă, cu trăsături îngroșate pînă la caricatură, are astăzi vînt din pupă.
959 17 Biro jpg
Reformări
Tears for Fears, celebri pentru răsunătorul succes „Shout” al epocii Thatcher, dar și pentru chica optzecistă pe care o promovau la vremea respectivă, ar părea că se relansează a doua oară după 18 ani de absență, însă reformarea propriu-zisă a avut loc cu ocazia albumului precedent, din 2004.

Adevarul.ro

Stephanie Keith/Getty Images
Iran, între două revoluții. De la „Allah e mare!” la „Femeie, Viață, Libertate!”
La mijlocul lunii septembrie, ‚poliția morală’ a Iranului, o entitate creată pentru a supraveghea respectarea codului vestimentar adoptat în 1981 (inclusiv purtarea ‚corectă’ a hijab-ului) a arestat o tânără de 22 de ani.
festivalul dovleacului png
Festival al toamnei, în Buzău, cu sarmale, plăcinte și dulceață la discreție, toate preparate din dovleac
Bun la toate, dovleacul și-a câștigat un loc de cinste la Buzău, unde are dedicat un festival, în comuna Poșta Câlnău. Cele mai iscusite gospodine le-au arătat turiștilor ce se poate face din bostan.
regele charles jpg
Regele Charles nu va fi prezent summitul pentru schimbările climatice, după obiecția premierului Truss
Regele Charles al Marii Britanii nu va participa la summitul internaţional COP27 privind schimbările climatice care va avea loc luna viitoare în Egipt în ciuda angajamentului suveranului în ceea ce priveşte problemele de mediu, informează duminică DPA şi PA Media.

HIstoria.ro

image
Bălcescu, iacobinul român despre care nimeni nu mai vorbește
Prima jumătate a veacului al XIX-lea a reprezentat pentru Ţările Române un timp al recuperării. Al recuperării parţiale – ideologice şi naţionale, cel puţin – a decalajului ce le despărţea de Occidentul european. Europa însăşi este într-o profundă efervescenţă după Revoluţia de la 1789, după epopeea napoleoniană, Restauraţie, revoluţiile din Grecia (1821), din Belgia şi Polonia anului 1830, mişcarea carbonarilor din Italia, toată acea fierbere socială şi naţională, rod al procesului de industria
image
„Historia Special”: 100 de ani de la încoronarea regilor României Mari
„Historia Special”: 100 de ani de la Încoronarea de la Alba Iulia
image
Victor Babeș, cel mai elegant savant român
Victor Babeș a fost savant, profesor universitar, unul dintre cei mai renumiți oameni de știință, cunoscut și recunoscut în toată lumea. Când apărea profesorul Babeș la catedră, sau cu alte ocazii, acesta era îmbrăcat impecabil, foarte elegant, având o ținută exemplară.