TÎLC SHOW

La finalul multor teme de casă apărea enunțul enigmatic, scris cu cerneala roșie rezervată educatorului, „Es fehlen die Zierzeilen“.

Devine iar importantă a­me­nin­ța­rea armelor nucleare, chiar dacă altfel decît pe vremea Războiului Rece. Pînă a­cum, un asemenea arsenal n-a ajuns în mîinile teroriștilor, dar înfrîngerea teritorială a organizației Statul Islamic le poate readuce în minte ideea de a provoca un act major de sfidare.

O directivă a Ministerului Educației din Bavaria, din 1933, zice că, pentru cercetători și oameni de știință, „este de-acum esențial nu să afle dacă ceva este adevărat, ci dacă este în interesul revoluției național-socialiste“.

Aici lucrezi pe două voci, cîntînd la instrumentele muzicale pe care le-am studiat cu toții, de mici: gura și claxonul. Cu gura intonezi cîntece de slavă pentru Divinitate și pentru semenii pe care ți i-a dat cu atîta generozitate, iar cu claxonul te acompaniezi.

Noul stadion Dinamo e ca Moş Crăciun, că tot are aceleaşi culori. Nimeni nu l-a văzut decît în poze. Dar cîte poze!

Suspensii albe insolubile, conserve legume expirate, hrean în oțet cu încărcătură microbiană, bombaj microbiologic, conserve de mazăre cu miros de încins, compot de banane cu sirop filant, ardei capia cu capace metalice ruginite, cartofi mucegăiți, cu textură moale, măsline cu gust de mucegai, fructe cu lovituri mecanice…

La Ministerul Muncii aveam doi IT işti (în acte sînt trei), nici unul capabil să facă programare.

Ce-ar fi ca liderii României, din prezent şi viitor, să fie supuşi unor mici intervenţii neurologice înainte de a fi aleşi/numiţi în funcţii? Conform logicii simple a teoriei comportamentale, caracterul lor s-ar schimba radical.

Chiar dacă temă de casă ni se poate părea o formulă inutilă şi nefericit construită, trebuie să-i recunoaştem tradiţia respectabilă.

Au abolit pînă și timpul. În școala finlandeză nu se mai sună nici de ieșire, nici de intrare.

Dacă societatea are tendința să îmbrățișeze post-adevărul, atunci va îmbrățișa și post-jurnalismul. Nu vor mai fi jurnaliști de profesie, ci fiecare va fi propriul său jurnalist pe rețelele de socializare. Poate vom intra și în post-justiție?

În ’99, la Adamclisi, revenind seara după săpături pe sit, am avut o în­tîlnire romantică.

Da, știm că zilele trecute au mai murit niște oameni și pe aici, pe la noi, dar ne-am obișnuit și cu partea asta a prețului. E ceva ce vedem la televizor între calupurile de publicitate și teleshopping.

La Naţională multe voci cer un român „care ştie cum merg lucrurile“. Corect. Păi, cine să ne bată la şmecherie? Adică avem şi noi mîndria noastră…

A scris, prevăzătoare, un bilețel – pe care l-a dosit în propria-i poștă – cu următorul conținut uluitor: „Ajutor! Am fost răpită. Sunați, vă rog, la poliția interstatală!“

În ciuda instabilităţii lor, a uşurinţei cu care cad victimă unor deformări de tipul faţa-ascunselea, numele de jocuri se dovedesc destul de rezistente şi deloc lipsite de interes lingvistic şi cultural.

Iasă cine-o ieși, numai să așeze un ministru al Educației să poată sta în scaun pînă la capătul mandatului și să-și facă un program de nu mai mult de 10, hai 20 de rînduri.

De cîte ori am citit memorii și mărturii ale deținuților politici de la noi, aș fi vrut să descopăr că au existat mai multe evadări sau măcar tentative de evadare din spațiile concentraționar

Doi omoplați au fost depuși intenționat simetric lîngă zid, ceea ce sună a ritual; dinții prezintă urme de arsură, ceea ce nu sună a gătit.

Milioanele de filmări cu telefonul mobil, aceste prezențe, mărturii, relatări „de la fața locului“, un ocean de imagini și sunete în care noțiunea de „adevăr“ se dizolvă complet, transformîndu-se într-o soluție pe care ne-o administrăm cu toții, după o rețetă zilnică.

Steaua părea că se plictiseşte. Nimeni nu se putea pune cu milioanele ei. Ei bine, s-au gîndit unii, cu Steaua nu poate concura decît Steaua!

Toți oamenii devin pentru mine posturi de televiziune. Toți oamenii sînt ziare. Toți oamenii sînt știri. Din cînd în cînd, cîte unul pare om; cînd nu mai emite.

Probabil că și lui Thoreau i-ar fi plăcut să trăiască în Români(c)a finalului de veac XX și debutului de secol XXI!

În toponimia bucureşteană, schimbări de acest tip s-au produs mai de mult: sînt curente formele Calea Dorobanţi sau Calea Călăraşi în loc de Calea Dorobanţilor, Calea Călăraşilor.

Învățătura aduce a proiect ce seamănă izbitor cu vremurile mașinismului victorios, pe care îl credeam de mult uitat.

Omul avea nevoie de ajutor. Fotograful avea aparatul pregătit. Ce scenă perfectă pentru imortalizare, ce subiect! Dar ce tragedie posibilă! Ce dilemă! Cum să facă așa o poză? Alb-negru sau color?

Războinicii în sine nu par să aibă un naturalism de sorginte greacă. Un sculptor grec n-ar fi lucrat așa; un excelent meșteșugar chinez, da.

Marea Instituție Rațională e luată la vale, de multă vreme, de Valul Simțirii.

Sîntem daţi pe modul lunar, unde totul e mai vesel. Ne zbenguim brownian precum Armstrong (ăla care nu s-a dopat) şi compania pe o cîmpie pustie, siguri pe planeta noastră, unde existăm supra-socratian.

Important e că „învingătorii au întotdeauna dreptate“ și că, prin urmare, omul fără trecut, fără viitor, ci cu o infailibilă descurcare în prezent, bișnițarul, găinăreala, pungășia, jocul la două capete și sfidarea tuturor în promiscuitatea generală ne-au devenit note definitorii.

„Iarîși ușidiț pochimoni pi tilifon, grijania voastrî di copchii lipsîț di bun-sîmț! Dațî-vî din drum cî vî omor cu mîna me!“

Astăzi, tobă de carte nu mai e foarte transparent pentru vorbitor, sunînd în română aproape la fel de ciudat ca în absurda traducere pseudofranceză.

Liceul 32, o excelentă unitate școlară cu 12 clase din cartierul în care locuiam, s-a făcut școală de pielărie și blănărie.

În plin sezon turistic, în acea stațiune considerată „perla“ Mării Negre, ne-am culcat cu mațele chiorăind. Dincolo de foame, însă, ne chinuia neputința, umilința și revolta. Situația era de un absurd care ne întuneca mințile.

Nici printre sutele de cai nu sînt doi identici. Foarte discret, la spate, sub pulpanele hainei, soldații sînt ștampilați cu numele meșterului responsabil și al atelierului.

Elogiul vanității, cea mai recentă carte în românește a lui Andrei Vieru, nu a fost de la început plănuită să fie ce este

Discursurile abundă de „argumente“ și de „dovezi“ de toate felurile. Toată lumea are dreptate, pentru că avem senzația că cel mai nou drept care trebuie trecut pe lista drepturilor fundamentale ale omului e cel de a avea dreptate.

Amici care pricep ceva din oina asta transoceanică zic că baseball-ul începe să piardă teren în faţa celorlalte sporturi made in USA din cauză că dinamica lui nu se mai potriveşte cu viteza vieţii azi.

Sînt sătul de coprofagii care se dau gurmanzi experţi în bucătăria democraţiei de Dîmboviţa.

Gigi Becali a menționat un detaliu tulburător. A zis că, văzînd triumful lui Trump, a fost vizitat de un soi de revelație. „A simțit“ (din nou!) „un duh de putere“ și, prin asta, s-a confesat dumnealui, umil, celor din studioul TV și, implicit, nouă, telespectatorilor, „a păcătuit“.

În franceză, faire tapisserie înseamnă, de fapt, „a fi ca o tapiserie“, deci „a sta de decor“: tînăra neinvitată la dans stă pe lîngă perete, aproape nemişcată, confundîndu-se cu tapiseria.

Acum iarăși vine UE și ne spune să creștem procentul absolvenților de studii superioare, iar noi tresărim ambetați: n-avem destul colecționari de diplome? Poate ne-am gîndi mai degrabă ce-ar fi de așezat în diplomele pe care le dăm la tiparniță. Sau măcar dacă învățătura are vreun rost.

Din cînd în cînd, pămîntul începea să se clătine sub picioarele noastre. Ne-am gîndit că poate e ceva adevărat în vorba care spune că dintr-un om poți face un marinar, dar dintr-un marinar nu mai poți face om la loc.

Toată lumea se pricepe la fotbal, la politică și la armata de teracotă.

La noi, dar și dincolo de Prut, se vorbește despre noua „abandonare a basarabenilor în brațele rușilor“. Subiectul e vast și are un repertoriu imens de teorii.

Tenisul de băieţi pare a-şi trăi una dintre cele mai frumoase epoci. Şi-atunci ce mai contează cine e numărul unu?

Geta mi-a spus că o să-mi arate cu cine mă căsătoresc într-o verighetă la 12 noaptea şi apoi o să-mi ghicească. Am rîs ca un căpiat şi i-am spus că nu sînt gagiu, aşa că la mine nu are cum să funcţioneze vrăjeala.

Tot ce-mi mai amintesc sînt asistentele de la Urgențe înfigîndu-mi ace prin tot corpul…

Expresia a pune pe tapet, apărută în română în secolul al XIX-lea, s-a dovedit destul de rezistentă, fiind folosită des şi azi, mai ales în limbajul presei şi al politicii.

Apariția Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic, faimosul DOOM, a venit ca un tsunami peste comunitatea vorbitorilor de română, chiar dacă pentru nevorbitori n-are nici un chichirez să te întrebi dacă e bine să scrii „nici o“ sau „nicio“.