Es fehlen die Zierzeilen!
În 1992-1993, fiica mea a făcut clasa a II-a la școala primară din cartierul Strebersdorf, Viena. Strebersdorf era – și bănuiesc că mai este încă – un pașnic cartier proletar la marginea orașului, dincolo de Dunăre, locuit aproape în totalitate de oameni de-ai locului și topit pe jumătate în natura care-și tot cerea loc înăuntru. Țin minte că nu o dată dădeam peste arici singuratici sau cu întreaga familie care traversau strada și că veverițele erau la ele acasă fie prin curți, fie prin arborii de pe trotuar.
În vecinătatea noastră era doar această școală cu patru clase. Mai mult cred că nu era nevoie. Fiica mea era, cu siguranță, singurul elev străin din clasa ei și, cred, din întreaga școală. Asta într-o vreme în care vienezii deja prinseseră spaimă că, după căderea blocului comunist, vor fi invadați de Tschusch-ii din țările învecinate, recognoscibili nu numai după grai, chip și port, ci și după inevitabila „Jugo Tasche“, „punga iugoslavă“, doldora de bunuri de subzistență.
În postura mea ingrată de intrus, mă străduiam să nu lipsesc de la nici o ședință cu părinții. Aici auzeam numai jelanii, că școala e prea grea, că bieții copii se chinuiesc să-i facă față. Eram cam nedumerit, pentru că fiică-mea făcea aici, în clasa a II-a, ce făcuse deja în clasa I la școala germană din București. O dată chiar mi-am exprimat nedumerirea, iar din privirile și comentariile burzuluite pe care le-am primit mi-am dat seama imediat ce gafă de proporții făcusem: domnul din România vrea să ne învețe cum să ne creștem copiii!
La școală, elevii aveau un Mitteilungsheft, un caiet de înștiințări destinat părinților. La un moment dat, ni s-a transmis pe această cale că în ziua următoare avea să nu se mai țină ultima oră. Bine, i-am zis fiicei mele, mîine vii acasă cu o oră mai devreme. Dar n-a fost să fie așa. Pentru că a doua zi m-am trezit la universitate, unde lucram, cu un telefon de la școală. Fata mea plîngea de mama focului, pentru că direcțiunea școlii nu voia să îi dea drumul spre casă. Asta pentru că eu nu semnasem în Mitteilungsheft de luare la cunoștință. Mi am cerut scuze, am explicat că nu știam care sînt regulile procedurale și i-am rugat să-i dea drumul.
Nu era însă singura formă de comunicare cu cei în cauză – elevii și, mai ales, dată fiind vîrsta fragedă, părinții. Și pe caietele de teme învățătoarea trecea nu numai corecturile de rigoare, ci și diverse observații generale. Una dintre acestea ne-a dat bătaie de cap, pentru că se repeta adesea și pentru că nu o înțelegeam. La finalul multor teme de casă apărea enunțul enigmatic, scris cu cerneala roșie rezervată educatorului, „Es fehlen die Zierzeilen“.
Nu eram foarte stăpîn pe limba germană, cu atît mai puțin pe nuanțele ei austriacizante. Soția mea, nici atît. „Es fehlen“ mi-era clar: lipsesc niște chestii. Dar ce anume? Despre „Zeile“ știam că înseamnă „linie“ sau „rând“. Dar cuvântul compus „Zierzeile“ nu era de găsit nici măcar în marele dicționar german-român pe care îl cărasem cu mine cu mare osîrdie. Am găsit în el, în schimb, verbul „zieren“, însemnînd „a împodobi“, „a orna“, „a găti“. Puse însă cap la cap, informațiile tot nu se legau.
Mi-am luat inima în dinți și am întrebat-o pe gazda noastră, austriacă get-beget și foarte sufletistă, o persoană căreia îi voi purta veșnică recunoștință pentru felul în care s-a purtat cu niște străini care erau, în cartierul Strebersdorf, o pată de culoare.
„Zierzeilen“? – s-a mirat, la început, Frau Musil (chiar așa se cheamă!). După-aia s-a luminat. Și-a amintit cum, pe cînd era în clasele primare, trebuia ca la sfîrșitul fiecărei teme scrise să deseneze un rînd de floricele sau ceva decorativ de genul ăsta. Ceva care să spună: „Mi-am terminat tema și mă bucur că am izbutit“. Asta însemna „Zierzeilen“.
Acum, la vreme de sărbători, cînd toată lumea scobește după resursele de împăcare disponibile, îmi vine în minte această întîmplare, ca un posibil răspuns la crîncena întrebare „Ce-i lipsește învățămîntului românesc?“, reiterată, tot mai apăsat, în dezbaterile publice, în campaniile mass-media.
Es fehlen die Zierzeilen e un posibil răspuns. Îi lipsește măcar preocuparea de a face școala un pic mai frumoasă, un pic mai suportabilă. Îi lipsesc Frau Musil și amintirile ei de școlăriță, cum îi lipsește și învățătoarea de școală de cartier care să se încăpățîneze să vrea ca elevii să pună un pic de floricică în ceea ce fac.
Cînd am dezlegat enigma lui „Zierzeilen“, eu și soția mea, părinți responsabili, ne-am amuzat pe cinste. Azi, amîndoi, educatori responsabili pe alte meleaguri, ne amuzăm mai puțin.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
