Internaţionalizare
E, fără doar și poate, cel mai vehiculat slogan în învățămîntul superior și în cercetarea științifică în zilele noastre. Și, cum era de așteptat, e un slogan care s-a internaționalizat și se internaționalizează cu repeziciune. Îl regăsim și la casele cele mari. Acum cîțiva ani, de pildă, britanicii și au suit atît de sus taxele de studii în universitățile lor de top, încît s-au trezit în primejdie să nu mai poată recruta suficienți studenți dintre conaționali. Soluția? Internaționalizarea, de bună seamă. Lărgim ariile de recrutare, lărgim și porțile de intrare pentru cei dispuși să și lărgească, la rîndul lor, băierile pungii. Consecințele n-au întîrziat să se facă simțite.
La noi, sloganul s-a altoit, la fel de previzibil, peste frustrările și complexele autohtone de nație urgisită. Internaționalizarea nu mai e doar un deziderat ale cărui ținte concrete sau mijloace de realizare pot face obiectul reflecției critice, ci a devenit, cum se spune, un must sau, cum se spunea în jargonul interbelic, o „chemare a vremii“. N-o auzi, n-o asculți, vei înceta să exiști. Paradoxal, încărcătura doctrinară a internaționalizării capătă nu o dată coloratură patriotardă: e o datorie obștească să luptăm pentru a aduce România „în rîndul lumii“. Dar nu despre retorica acestui slogan aș vrea să vorbesc, ci despre efectele lui nemijlocite în studiile universitare și în cercetare.
Mă mărginesc deocamdată la cea din urmă. Vrem politici publice care să impulsioneze modestele noastre realizări științifice – evident, fără cheltuieli suplimentare. Să vedem, adică, cum facem ca banul public să ajungă pe cît posibil unde trebuie, unde există șanse de a fi fructificat și unde va da randament: competiție la intrare, evaluarea rezultatelor la ieșire. În ambele, internaționalizarea e elementul-cheie. Pentru evaluarea proiectelor aflate în competiție ne trebuie musai experți de peste hotare, chiar dacă, pentru unele domenii, precum cel căruia îi aparțin, al studiilor de literatură română, cerința asta e oarecum ciudată. Ideea nu e neapărat că experții „lor“ sînt „mai experți“ decît „ai noștri“, ci că, fiind mai puțin conectați la breaslă, au șanse mai mari de imparțialitate. Fie și așa. Deși mie sintagma de „expert străin“ continuă să îmi sune bizar, cu atît mai bizar cu cît acesta funcționează, în România, pe cu totul alte tarife decît cele autohtone, că, deh, trebuie să ne aliniem la standardele internaționale, altminteri nu vom fi atractivi!
Piesa de bază a dosarului depus, CV-ul conducătorului de proiect, e judecată după criterii al căror corolar este, iarăși, direct sau indirect, internaționalizarea. Pe scurt, nu e luat în calcul ce ai publicat – oricum, evaluatorii n-ar avea vreme să citească totul, nici măcar în diagonală, pentru fiecare concurent și, chiar dacă ar face-o, opinia lor rămîne, inevitabil, subiectivă. Contează, în schimb, unde ai publicat – în ce reviste de specialitate, la ce edituri – și de cîte ori ai fost citat, tot așa, în publicații „acreditate“. Judecătorul suprem îl constituie diverse organisme internaționale, care dau – uneori mai și iau – gir de încredere publicațiilor sau editurilor cu profil științific sau care inventariază și sortează repertoriul colosal al citărilor pentru a măsura în final „impactul“ unui text în comunitatea științifică respectivă.
Dau dreptate celor care, întru apărarea sistemului, îi recunosc cu franchețe hibele de moment, dar îl consideră perfectibil și, în principiu, corect. Că bazele de date pe care le luăm ca punct de referință sînt work in progress cu, încă, multe lacune și dezechilibre, dar că își îmbunătățesc continuu instrumentele și își lărgesc aria de investigare, este incontestabil. Eu mă împac mai greu cu însăși definiția noțiunii de „impact“.
Cunoașterea nu are granițe. Perfect adevărat. Impactul ei însă are. Exemplele filologice răsar fără să fie mult așteptate. Apariția Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic, faimosul DOOM, a venit ca un tsunami peste comunitatea vorbitorilor de română, chiar dacă pentru nevorbitori n-are nici un chichirez să te întrebi dacă e bine să scrii „nici o“ sau „nicio“. O „relectură“ a unui scriitor român – un, să zicem, Bacovia, sau Blaga, sau Blecher, sau Brumaru, sau Beniuc (de se va întîmpla) – poate stîrni ample controverse interne și o apatie pe măsură peste hotare. Discipline umaniste precum filologia sau istoria își au polii lor de interes înrădăcinați în diversitatea culturală pe care o tot preaslăvim în jargonul politic al contemporaneității, dar, atunci cînd vine vorba de „știință“, o dăm uitării. Ce-ați zice însă despre o cercetare solidă a ecosistemului Deltei Dunării? Dar despre un studiu temeinic, pluridisciplinar, privind dinamica orașului în care trăiesc de aproape 60 de ani, contemplîndu-i tribulațiile nevrotice?
Îmi aduc aminte cum, la un moment dat, pentru a face cît de cît dreptate și celor din domeniile umaniste, care publică mai degrabă cărți decît articole științifice, neavînd de altfel la dispoziție decît o rețea de periodice de interes local, Consiliul Național al Cercetării Științifice le-a pus acestora la dispoziție așa-numita „rută alternativă“, prin care trebuia să dovedești cîte exemplare din cărțile pe care le-ai produs se află… în bibliotecile universitare din străinătate. Îmi povestea cineva cum a dat peste un dosar în care, după cifra cu pricina, candidatul insera o observație parantetică, cum că s-ar putea să nu fi fost deja incluse peste tot în cataloagele bibliotecilor, dat fiind că abia le expediase prin poștă. E și asta o formă de internaționalizare.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
