Stima şi consideraţia...

Elogiul vanității, cea mai recentă carte în românește a lui Andrei Vieru, nu a fost de la început plănuită să fie ce este. Inițial, pianistul și eseistul român stabilit la Paris a început o carte despre invidie, provocat, cred, de spectacolul vast și complicat al invidiei profesionale în breasla muzicienilor. Scriind și explorînd tema, Andrei Vieru și-a dat seama că, de fapt, invidia nu este decît sclipirea de-o clipă sub soarele conjuncturii a unei comori interioare omenești cu mult mai interesantă: vanitatea. Invidia este fenomenul ce se cere a fi descris, dar adevărata temă de studiu, marea explicație, izvorul tuturor sentimentelor noastre, este vanitatea. Invidia, orgoliul și egoismul sînt doar fețe diferite ale aceluiași prețios diamant al sinelui: vanitatea. Iar vanitatea, pentru a se măsura, are nevoie de o scală formidabilă. Andrei Vieru a găsit-o și pe aceea…

Să cauți vreun adevăr în labirintul de oglinzi deformatoare al subiectivității este, desigur, o irosire de timp și energie, cam cum este încercarea de a umple cu apă un ciubăr fără fund. La un moment dat, Andrei Vieru pare că simte asta și are nevoie de un reper tare, cumva exterior, ca să poată construi mai departe. Așa apare problema geniului în această carte – geniul este standardul, este punctul de sprijin al lui Andrei Vieru în admirabila sa vizită prin peștera întortocheată a vanităților noastre. Firește, geniul nu este un standard al normalității, ci un standard al vanității însăși.

Pe de o parte, Andrei Vieru sugerează că dacă și geniilor le este permisă vanitatea, de ce nu ne-ar fi și nouă, răsturnînd astfel raționamentul uzual. Pe de altă parte, Andrei Vieru ne spune că vanitatea poate fi, în cele urmă, cel mai mare numitor comun care ar putea exista între noi și genii. Nu apartenența la aceeași clasă de primate ne face asemănători geniilor (ar fi prea puțin), ci vanitatea! În vanitate, ne comparăm direct cu ei, și ei se compară direct cu noi.

Cazuistica pe care se bazează Andrei Vieru în eseul său este foarte variată: literatura, filozofia, matematica, politica, micile confidențe ale unor prieteni, momente din propria biografie și, evident, muzica sînt domeniile prin care Vieru se plimbă cu grația unui prinț amuzat și puțin grăbit care nu se lasă captat de nimic din ceea ce îi arată alții, căutînd ceea ce are el în minte că trebuie să găsească: vanitatea. Și, dacă împrumuți ochiul lui preț de cîteva ceasuri, cît citești cartea, o vezi peste tot, așa cum lampa ultravioletă din trusa criminalistului vede urma papilară acolo unde ochiul liber nu o vede.

Mai jos, un fragment din Elogiul vanității.

Despre stima și admirația reciprocă

Cineva spunea: „În ochii omului ar trebui să conteze doar buna părere pe care o au despre el propriii lui idoli“. Dacă îi inversezi forma, găsești aceeași idee la Courteline: „Să apari ca un idiot în ochii unui tîmpit e o voluptate de cunoscător rafinat“.

Să displaci îmi pare a fi un scop nobil, mai ales cînd pentru a-l atinge trebuie să depui mari eforturi. Din contra, nu mă amuză deloc să dezamăgesc și, cu atît mai puțin, să mă dezamăgesc pe mine. Nu-mi dau seama nici eu prea bine care e semnificația acestor nuanțe…

Înalta stimă pe care o au unul față de celălalt doi nătărăi adevărați le permite să creeze, între ei, anumite „sinergii“. Istoria acestor „sinergii“, istoria conlucrării dintre nerozi întemeiată pe prețuire reciprocă se confundă cu istoria umanității. La drept vorbind, n-am crezut niciodată că ar fi prea mulți Bouvard și Pécuchet printre oamenii politici. Politica îi obligă pe cei ce i se consacră să facă mereu eforturi pentru a-și ascuți mintea. Oamenii care i se dedică își antrenează creativitatea clipă de clipă, gîndirea li se dezvoltă fără întrerupere, nu totdeauna echilibrat de altfel, nu totdeauna în direcția cea bună… Dacă uneori fac figură de nătărăi desăvîrșiți, e fiindcă ocaziile nu lipsesc. Iar cînd lipsesc, și le creează. Mă gîndesc la înalta stimă pe care și-o arătau unul altuia Jacques Chirac și prim-ministrul său (și sfătuitor) Dominique de Villepin. Principalul rezultat al conlucrării lor: dizolvarea Adunării Naționale, alegeri anticipate, victoria adversarilor urmată de o viață domoală și liniștită. Pentru ei. În definitiv, n-au fost chiar așa de nărozi precum au putut să pară.

Mi s-a întîmplat nu o dată să ascult concerte și discuri de muzică de cameră în care membrii duoului, trioului sau cvartetului nu pricepeau nimic din ce cîntau. Asta nu-i împiedica să se înțeleagă între ei de minune… Se poate întîmpla ca scriitorul să nu înțeleagă nimic din ce scrie, iar cititorul din ce citește… Uneori așa se înfiripă între unii și alții legături, afinități, atașamente…

Îmi aduc aminte de una din învățătoarele mele. Îmi spunea: „Dragoste nu e atunci cînd te simți fericit în prezența făpturii iubite; e cînd, în absența ei, simți o mare durere“. Ultimele cuvinte fură pronunțate cu un asemenea elan încît…

Mai ales atunci cînd ia forma păgubitoare și totodată păguboasă a iubirii, pactul de admirație reciprocă e aproape întotdeauna încheiat în dauna spiritului autocritic și, în ultimă instanță, a stimei de sine căreia i se substituie. Și, chiar atunci cînd abrogi un tratat de venerație mutuală, stima de sine și spiritul autocritic, departe de a renaște din cenușă, concură prin însăși absența lor la destrămarea definitivă a alianței. Pierderea spiritului autocritic și a stimei de sine rămîn, cred, sacrificiile cele mai dureroase pe care le face omul pe altarul prețuirii reciproce.