Qin (III): Mă tem de greci chiar şi cînd sînt chinezi

Îmi dau seama că a căuta o influență greacă în armata de teracotă sună ca și cum n-ai putea concepe că a mișcat cineva un deget în cultură pe alte continente fără să se inspire de la europeni. Mai ales că vorbim de China, o supercultură. Și totuși: în secolele de dinainte de armata de teracotă, arta chineză e în mod esențial ornamentală: animalele sînt abstract-geometrizate, statuile umane sînt extrem de rare și de mici dimensiuni, naturalismul practic nu există. Armata noastră apare ex nihilo, fără acumulări lente, fără tradiție. În plus, tot episodul lasă arta chineză aproape neschimbată, cu excepția cîtorva figurine convenționale plasate mai tîrziu în mormintele Han: după Qin Shihuangdi, gata cu realismul și gata cu statuile în mărime naturală. Abia după ce budismul ajunge în China, sculptura figurativă reapare și ea, cu ceva încercări naturaliste opt secole după armata de teracotă! E legitim, cred, să intri puțin la idei. (O revoluție în artă a produs și Akhenaton în Egipt – stilul Amarna –, tot așa, abandonată radical și rapid după moartea lui.) Căutînd în jur o sursă pentru această inovație, nu găsim statuarie naturalistă decît în statele elenistice din Asia Centrală și de Vest, pentru care secolul al treilea î.Hr. e secolul grec. Cultura chineză și cea greacă au fost atunci mai aproape geografic decît oricînd în istorie. Cînd Qin Shihuangdi ajunge la tronul Qin în 246 î.Hr (77 de ani după moartea lui Alexandru Macedon), satrapul Bactriei, Diodotos, se rupsese de imperiul seleucid și formase regatul greco-bactrian, de la Sîrdaria la Ind. E drept că primul trimis imperial chinez în Bactria și Transoxiana e documentat cam un secol dupa moartea Primului Împărat, dar asta nu înseamnă că n-au fost alții înaintea lui, și cu atît mai puțin că nu avut loc contacte neoficiale. Cum altfel, cînd situri arheologice cu sculpturi grecești se găsesc chiar și în Afganistan, de pildă Ai Khanoum, pe Amudaria, unde pe lîngă mozaicuri și capiteluri s-au găsit bronzuri mitologice (foto: Herakles afgan) și fragmente dintr-o statuie gigantică (5-6 m) a lui Zeus. Situri comparabile există în Tadjikistan (Takhti Sangin) și Uzbekistan (Khalchayan). Produse grecești au ajuns pînă la podișul Pamir, acoperișul lumii. Și atît naturalismul sculpturii grecești, cît și utilizarea ei publică în scopuri politice erau suficient de șocante ca să devină memorabile pentru lumea chineză.

Acum, o primă obiecție: războinicii în sine nu par să aibă un naturalism de sorginte greacă. Așa impresionanți cum sînt, se vede totuși că brațele n-au coate și sînt cam scurte sau că hainele, rigide și convenționale, nu lasă să transpară aproape nimic din fluxul normal al corpului. Un sculptor grec n-ar fi lucrat așa; un excelent meșteșugar chinez, da. Pentru a răspunde: în camera subterană K9901, chiar lîngă mormîntul împăratului, au fost găsiți luptători de bîlci, acrobați și alți furnizori de distracție. E, acești acrobați – spre deosebire de războinici – nu erau produși în serie, ci modelați individual, fiecare în altă poziție, și goi, cu excepția unei pînze în jurul șoldurilor. Important e că aici vedem lucruri stranii: coastele sub piele, rotulele sau, la halterofil, tendoanele și bicepșii, lucruri niciodată reprezentate în China pînă atunci. Asta poate sugera că la producerea lor au participat meșteri care cunoșteau arta greacă. O a doua obiecție: armata de teracotă era îngropată, deci nu publică. Pentru a răspunde: știm din Sima Qian și alte surse antice chineze că împăratul ceruse să se sculpteze douăsprezece statui de bronz, expuse în palat. Ca atîtea bronzuri antice, ele au fost în timp transformate în parale și ghiulele; știm însă că purtau o inscripție conform căreia erau inspirate de giganți iviți în Extremul Occident. În ansamblu deci, cred că teoria unei influențe elenistice e promițătoare. Imposibil nu e nici ca un impuls instituțional foarte puternic, precum inițiativa lui Qin Shihuangdi într-un stat foarte centralizat, să poată scoate forme culturale mature din piatră seacă. Deși asta ar fi cam așa cum apare Atena gata înarmată din capul lui Zeus.

De departe însă lucrul cel mai simpatic la săpăturile de la Lintong este caracterul lor fantastic de incomplet. Mormîntul propriu-zis al împăratului (80 m x 50 m x 15 m), amenajat la 30-40 de metri adîncime și apoi acoperit cu un deal artificial, e încă neatins și cercetările geofizice zic că e bine conservat. Dacă ne luăm după descrierea pe care i-a făcut-o în antichitate Sima Qian și după calitatea armatei împăratului și a celorlalte flecuștețe îngropate pe lîngă ea, abia acolo se găsește cea mai mare descoperire arheologică a tuturor timpurilor. Totuși, China ezită. Potențialul de vîlvă naționalistă, de prestigiu internațional trebuie că le e chinezilor mai mult decît evident, și totuși ei preferă să aștepte pînă cînd vor avea capacitatea de a trata această descoperire mai bine decît au făcut-o cu armata (distrugerea irecuperabilă a picturii etc.). Nu găsesc deocamdată nici o altă explicație acestei ezitări decît înțelepciunea. În orice caz, construcția complexului funerar a durat 36 de ani, dar săpătura arheologică pe acest sit, începută în 1974, va dura de două ori pe-atît. Cînd se va deschide mormîntul propriu-zis al Primului Împărat, pariul meu e că acolo se vor găsi și dovezi decisive ale contactelor între China și lumea elenistică.