Marile evadări ale secolului XX

De cîte ori am citit memorii și mărturii ale deținuților politici de la noi, aș fi vrut să descopăr că au existat mai multe evadări sau măcar tentative de evadare din spațiile concentraționare. Mi-aș fi dorit să aflu că și în închisorile sau lagărele din România au existat atitudini și asumări ale unor acțiuni radicale (nemioritice să le zicem), așa cum vedeam în filmele americane cu evadări ale prizonierilor de război, cele mai multe inspirate de în-tîmplări reale. Înțeleg foarte bine că din închisorile comuniste era mult mai greu de evadat decît din lagărele de prizonieri germane și că aici, dacă reușeai totuși să treci de zidurile închisorii sau de gardurile cu sîrmă ghimpată ale lagărelor, trebuia apoi să evadezi și din închisoarea mai extinsă care era pe atunci România și chiar din marele lagăr al țărilor socialiste. Știu și că mărturiile despre asemenea fapte au putut, în general, să fie relatate public cu o întîrziere de zeci de ani, abia cînd comunismul a căzut, și că, probabil, multe amănunte s-au pierdut. Asta e valabil și pentru Gulagul sovietic. Sigur că orice om, în principiu, își dorește libertatea. Mereu m-am întrebat, însă, dacă nu cumva dorința de evadare, de obținere cu forța a libertății, de asumare sportivă a unui asemenea risc era mai redusă la deținuții politici din Est comparativ cu a celor vestici. Dacă nu cumva printre americani, de exemplu, libertatea are, statistic vorbind, o valoare mai importantă și mai înrădăcinată decît la noi. Mă gîndeam că o astfel de diferență ar fi putut explica și ea, printre altele, numărul mai mic de evadări de la noi. Aș îndrăzni să spun că orice om închis abuziv, pe nedrept, are chiar datoria să facă tot posibilul să evadeze (desigur, dacă are capacitatea fizică necesară), să se confrunte în felul acesta cu cei care i-au furat libertatea. Evadarea are, în aceste condiții, efect moral. E benefică și chiar terapeutică.

După Revoluție, am fost extraordinar de încîntat să citesc aventura evadării lui Ion Ioanid de la Cavnic în Închisoarea noastră cea de toate zilele. M-a bucurat să aflu din cărți precum aceea a lui Florin Constantin Pavlovici (Tortura pe înțelesul tuturor) că au mai existat destui deținuți politici care au încercat să fugă. Chiar dacă au reușit să ajungă pînă în lumea liberă de foarte puține ori, cei mai mulți fiind recapturați (unii chiar uciși), toți cei care au încercat au demonstrat că spiritul nu le-a fost înfrînt. Chiar și neizbutite, asemenea evadări nu sînt în zadar. Pornind de la toate aceste observații, am fost plăcut surprins să descopăr recent că există cineva preocupat într-un mod de-a dreptul academic, aș spune, de fenomenul evadărilor. Ruxandra Cesereanu a publicat o carte în care-l analizează pe cît de minuțios și sistematic, pe atît de captivant (n-am găsit cuvînt mai potrivit). În Fugarii. Evadări din închisori și lagăre în secolul XX (Editura Polirom, 2016), scriitoarea descrie tipurile de evadați și de evadări, precum și tipurile de obstacole care au apărut în fața deținuților politici sau a prizonierilor de război care, în secolul trecut, au evadat pe toate continentele. Cartea este dedicată chiar lui Ion Ioanid, cel care a organizat și a povestit cea mai spectaculoasă (probabil) evadare din spațiul românesc, în anii ’50. A fost fugar timp de 100 de zile, punînd pe jar un întreg aparat polițienesc de capturare. Ruxandra Cesereanu crede (și eu la fel) că povestea merită să fie transpusă într-un film, așa cum s-a întîmplat cu multe alte evadări celebre. Dar pe lîngă capitolul special despre fuga lui Ioanid, cu o documentare impresionantă, autoarea face nenumărate relatări și analize ale unor evadări spectaculoase, ingenioase, grotești, extreme, eroice, teatrale ale deținuților politici sau prizonierilor de război. Nu se ocupă de evadările deținuților de drept comun, iar în carte găsim și un posibil argument pentru această limitare: „Din punct de vedere legal, evadarea reprezintă o încălcare a legii. Această definiție este valabilă însă doar în cazul deținuților de drept comun, nu și în acela al deținuților politici ori al prizo-nierilor de război, întrucît – afirmație valabilă mai ales în cazul politicilor – aceștia sînt reținuți ilegal și abuziv de un sistem de represiune care umilește și extermină adesea încarcerații pe care îi are sub control. Așa încît evadarea devine, de fapt, o datorie sau o misiune necesară a acestor prizonieri de conștiință.“ Uneori s-a întîmplat ca deținuții politici și cei de drept comun să evadeze împreună. Dar un scenariu înfiorător din Gulag, la care face referire și Ruxandra Cesereanu, este acela în care deținuții de drept comun își luau tovarăș de evadare și un deținut politic, pe care-l numeau „vacă“ și pe care, de fapt, aveau intenția să-l mănînce dacă, la un moment dat, prin marea călătorie transsiberiană, n-ar mai fi avut nici un fel de hrană.

Dincolo de etica și filozofia evadării pe care le conține, prin mulțimea cazurilor reale expuse, cartea constituie și o adevărată colecție de idei și soluții de evadare. Așa că volumul va fi, probabil, interzis în orice fel de închisoare.