Uscatul nu mai e ce-a fost
Spre dimineață, vîntul întețit și valurile mai mari încep să balanseze barca noastră ancorată în apropierea țărmului Eghinei, la adîncime cam mică. Pe hubloul cabinei văd luminile de pe țărm la aceeași distanță la care le lăsaserăm de cu seară. Deci nu ne-am deplasat peste noapte. Problema e însă alta: dacă valurile mai cresc, e posibil ca în depresiunea dintre ele să dăm cu chila de fund, eventual de bolovanii mari și rotunzi pe care i-am văzut la ancorare. Abia ce mă gîndesc la asta, că o zguduitură surdă smucește tot corpul navei. Ne ciocnim între uși toți patru adulții, în pijamalele noastre cu dungi marinărești. Nici unul nu mai dormea de cînd au crescut valurile. Ne înghesuim spre punte mînați de aceeași îngrijorare. Doar băieții dorm neîntorși în cockpit. Soarele încă n-a răsărit. Barca se clatină serios pe valuri și ne temem de vreo nouă izbitură. Adevărat e că prima a fost mai mult ca o părere, dar o părere pe care am avut-o cu toții. Vorbim în șoaptă, să nu-i trezim pe băieți. O fi fost chila sau cîrma? Înclin să cred că a fost mai degrabă cîrma, balansul extremităților fiind mai mare. Să ridicăm ancora și să plecăm? Dar dacă s-a stricat ceva tocmai pe la cîrmă și nu reușim să ocolim celelalte bărci ancorate? E un risc cu totul neglijabil, dar începători fiind încă, temători și pedanți, vrem să verificăm totul, să ținem lucrurile sub control. Ancorarea în ape așa de puțin adînci a fost o greșeală. Mica noastră ședință șoptită, pe ton îngrijorat, seamănă cu ciripitul păsărelelor trezite la ivirea zorilor. Cum răsare soarele, roșu și cald, o vizită subacvatică îmi dovedește că între partea de jos a cîrmei și fundul mării mai e doar o palmă. Cîrma a fost. Dar nu e nimic strîmb, nici măcar zgîriat, iar timona funcționează normal. Ridicăm ancora și plecăm direct spre larg, la adîncimi mai liniștitoare.
E o zi frumoasă și nu avem decît de traversat golful Saronic pînă la Atena. Cîteva ore de mers pe o mare destul de calmă, cu vînt bun. Realizăm că de vreo trei zile nimeni n-a mai pomenit nimic despre răul de mare. Sîntem atenți la trafic, care e destul de mare în zonă. La orizont apare un vapor uriaș, un ferry, la vreo 30 de grade prova babord. E departe și nu-i dăm mare atenție. Peste un sfert de oră vaporul e însă mai aproape și pe aceeași direcție. Dacă unghiul nu variază în timp, înseamnă că traiectoriile se vor intersecta. Regula de bază în aceste condiții e să faci manevra de evitare „hotărît, din timp și cu o bună practică marinărească“, după cum spune memorabila formulă care ne-a amuzat pe cînd făceam cursurile de navigație. Privim în continuare vaporul fără să zicem și să facem nimic. Potrivit regulilor scrise, el trebuie să ne ocolească. Dar sîntem conștienți și de regula nescrisă a priorității după mărime. Mai așteptăm vreo zece minute. Unghiul nu variază. Brusc, amîndoi navigatorii de la bord izbucnim: „Băi, nu e în regulă!“ Vaporul vine exact spre noi. Mai rezistăm însă puțin pe aceeași direcție, punîndu-ne și punîndu-le nervii la încercare. Ne mai despart totuși cîteva sute de metri. Vaporul virează spre tribord. Virăm și noi spre tribord, semn că i-am văzut manevra. Uriașul ne salută cu sirena, părînd că ne apreciază manierele. În zare începe să se deslușească aglomerarea Atenei. În stînga avem rada portului Pireu, unde o mulțime de cargoboturi gigantice așteaptă intrarea. Sîntem ca o coajă de ou albă printre niște monștri de fier.
În spatele nostru se adună o întreagă flotă de veliere care se îndreaptă spre portul cu peste o mie de catarge, Alimos. Toate ambarcațiunile închiriate trebuie aduse înapoi vinerea, asta e regula. Spre uimirea proprietarilor, ajungem nemțește, exact la ora estimată. Omul care ne-a predat barca ne așteaptă pe ponton. Dora e ușurată să audă că n-am avut nici o problemă la bord. Cine știe ce prostii și stricăciuni or fi făcut alți clienți. Urmează să le prezentăm totuși barca, pe care vom mai dormi o noapte, așa e obiceiul, urmînd ca de dimineață să vină și scafandrul să o verifice pe dedesubt. Pontonul nostru e ca o stradă. De o parte și de alta, ca niște case, sînt acostate yachturi. Cele mai multe „locuite“. Barca vecină are un echipaj cu multe femei vînjoase. Cine știe din ce teribile călătorii s-or fi întors. Mai departe e un yacht mare pe puntea căruia, la o masă albă, stă un grec voinic cu părul alb și cu un trabuc în gură, la care vin tot felul de alte personaje în vizită. De jur-împrejurul nostru e o mare de parîme, cabluri, furtunuri și cîrlige, fiecare cu rolul lui foarte precis. Cisternele cu motorină și taxiurile își fac loc cu greu unele pe lîngă altele, avînd grijă să nu dea peste mormanele de bagaje. Lumea duce gunoiul la tomberoanele de la capătul cheiului, spre bucuria unor căutători care s-au adunat acolo știind probabil că vinerea e rost de recoltă bogată. Nemaiavînd nimic de făcut, dormitez pe punte, cînd mă trezesc cu un tip care calcă pe pasarelă, dînd să vină la bord. Mă întreabă în engleză de unde sînt. Îi răspund. Fața i se luminează și-mi zice pe românește: „Hristos a înviat, mister Ponta“. Tot mai intrigat, zic în barbă: „Mister Ponta e moașă-ta! Acum sînt Cioloș“. Dar grecul știe și el două cuvinte românești și un nume, și vrea să se facă simpatic. Îmi dă un pliant cu un restaurant din apropiere. Mă așez din nou pe canapea și în minte mi se desfășoară întreaga călătorie. N-am avut furtuni prea mari, n-am auzit sirene precum Ulise, nu ne-am întîlnit nici cu Moby Dick, nici cu pirații. Nici valurile nu ne-au strigat pe nume, așa cum am auzit că li se întîmplă uneori navigatorilor solitari. Una peste alta, sîntem bine. În următoarele zile însă, pe uscat, aveam să ne confruntăm cu o problemă stranie. Din cînd în cînd, pămîntul începea să se clătine sub picioarele noastre. Ne-am gîndit că poate e ceva adevărat în vorba care spune că dintr-un om poți face un marinar, dar dintr-un marinar nu mai poți face om la loc.
Foto: Andrei Manolescu
