Canibalism şi Zeitgeist
Herodot e sigur că, departe în est, sciții sînt canibali, iar Strabon că, departe în vest, irlandezii sînt canibali. Păgînii îi acuză pe primii creștini de antropofagie, creștinii medievali pe evrei de același lucru, iar ideea că popoarele din Lumea Nouă mănîncă oameni servește cum nu se poate mai bine interesele spaniolilor. Stanley (nu și Livingstone) raportează regulat despre cutare sau cutare trib african că erau canibali; între timp, negustorii de sclavi arabi din zonă zvonesc triburilor africane că Stanley este canibal.
Arheologia rămîne singura care are potențialul să tranșeze (hm!) această problemă. Zona cu rezultatele cele mai aproape de a fi numite științifice pentru arheologia canibalismului mi se pare a fi sud-vestul american. Încă din anii ’80, s-au găsit indicii pentru asemenea practici în oasele umane din mai mult de 30 de așezări de secol XII ale culturii Anasazi (Chaco), produse de populația Pueblo, căreia îi aparțin poate cele mai interesante ruine precolumbiene din SUA de azi (Mesa Verde în Colorado sau Chaco Canyon în New Mexico sînt printre puținele locuri unde un arheolog din Lumea Veche simte că respiră liber). Descoperirile din zona Chaco Canyon au, de obicei: 1) un mare grad de fragmentare: aproape toate oasele sînt făcute bucăți. Fracturile astea sînt perimortem, adică făcute imediat înainte sau imediat după moarte. Dacă ar fi mult înainte de moarte, s-ar vedea că osul a inițiat vindecarea, dacă ar fi mult după moarte, secțiunea osului ar fi mai puțin deteriorată ca suprafața. Multe din fracturi sînt în spirală și au margini netede, or, ele nu apar decît în osul proaspăt, care încă nu și-a pierdut colagenul. 2) Oasele sînt aproape complet dezarticulate (nu-și mai mențin conexiunea anatomică) și 3) prezintă urme de tăieturi (repetate), mai ales în zonele unde se inserează mușchii importanți, tendoanele și ligamentele. 4) Suprafața osului e bine conservată pentru că nu a fost în contact cu descompunerea organică și 5) pe ea se văd alterări specifice acolo unde osul a fost lovit (cu piatra) și acolo unde a fost proptit (pe piatră) pentru a fi spart (aici tafonomia arheologică are legătură și cu medicina legală, și cu traseologia criminalistică). 6) Oasele au urme neregulate de expunere la foc, compatibile cu gătitul, iar nu uniforme, ca în cazul unei incinerări. 7) Foarte puține din ele (sub 5%) prezintă urme de dinți de carnivore sau rozătoare. 8) Vertebrele sînt subreprezentate. În fine, 9) nu există nimic care să sugereze un tratament ceremonial al oaselor, din contra, ele par aruncate ca resturi menajere. Americanii au descoperit un criteriu suplimentar, al cărui pragmatism e binevenit: 10) un anumit tip de șlefuire apărută pe extremitățile oaselor atunci cînd sînt învîrtite în oala zgrunțuroasă de ceramică.
Adaug și un detaliu-cheie dintr-o mică așezare Anasazi, un sit numit 5MT10010 din zona Cowboy Wash, Mesa Verde, SV Colorado. Într-un grup de trei locuințe izolate de secol XII au fost găsite oasele a șapte victime prezentînd profilul discutat mai sus (cu excepția nr. 10, pot polish). În vatra unuia dintre bordeie s-a descoperit un coprolit (excrement fosil) uman, întreg și nears, care ar putea fi prima și pînă acum singura dovadă directă de canibalism. Asta pentru că în el s-a identificat mioglobină umană, o proteină găsită numai în fibrele musculare scheletice și cardiace și care nu poate ajunge în scaun decît prin ingestia acestor fibre. Să fi fost, de fapt, un animal carnivor, dornic de senzații noi, care și-a permis această activitate într-o vatră părăsită? Însă coprolitele de cîine conțin invariabil și păr de cîine, ceea ce nu era cazul aici.
Una peste alta, am totuși dubii referitoare la probele pentru canibalismul Anasazi (și pentru orice canibalism care nu e legat de supraviețuire, astea sînt bine documentate în istoria recentă). Chiar și pe situl lor port-drapel, eufonicul 5MT10010, rapoartele arheologice cuprind niște elemente care complică lucrurile. De pildă, doi omoplați au fost depuși intenționat simetric lîngă zid, ceea ce sună a ritual; dinții prezintă urme de arsură, ceea ce nu sună a gătit. Celebrul coprolit nu cuprinde nici un fel de resturi macroscopice de plante (nici măcar fitolite sau granule de amidon), ceea ce e foarte rar la oameni. În plus, alte scenarii alternative pot explica prezența unora din variabilele de mai sus – nu pe toate deodată, dar chiar și-așa trebuie să fim cu ochii în patru să nu confundăm senzaționalist canibalismul cu un „simplu“ masacru, o înmormîntare secundară etc. De pildă, reconstituirea etnografică a execuției vrăjitoarelor în civilizația Pueblo preistorică presupune dezmembrare, descărnare și ardere. La fel, obiceiurile funerare preistorice sînt uimitor de diverse: un caz cunoscut implică expunerea corpului pînă la descărnare, curățarea și spargerea oaselor și înmormîntarea anumitor fragmente alese împreună cu resturi similare de la alți indivizi. Încă ceva mi a mai sunat fals – sugestia cercetătorilor de la Cowboy Wash, altminteri foarte tehnici, că victimele atacului fuseseră „imigranți“. Chestie de Zeitgeist?
(Foto: ilustrație a călătoriilor lui Marco Polo, secolul XV, wikimedia commons)
