Shopping şi paideia
Aglomerație mare în supermarket. Accesul pe culoar este blocat de un tată și de cele două fetițe ale lui în felul următor: bărbatul masiv (secondat de căruțul imens) stopează avîntul prezumtiv al altor cumpărători pe linia strîmtă de lîngă raftul drept, iar copilele (cu vîrste de maximum 12-13 ani), absorbite într-o stranie meștereală, pesemne, pe vreun device de un anumit soi (nu-mi dau seama ce, întrucît le văd din spate), ocupă latura opusă. Toți trei abia se urnesc. Părintele analizează produsele expuse, iar copiii par pierduți în concentrarea lor „tehnologică“. Îndărăt, li s-a format o coadă impresionantă de căruțuri, toate fremătînd să treacă mai departe. Ei nu observă însă detaliul. În plus, paradoxal, în ciuda tremuriciului nervos colectiv, ce se simte plutind în aer, nu se aude nici un „Pardon!“ răstit ori chiar vreun agresiv „Haidi, uăi, mișcațî-vî odatî, în basca me! Ci-aț pățît? V-o bătut maica naturî cu leuca-n căpșor?“ Să se fi civilizat shopper-ul moldav în mod subit? N-aș zice. Presupun că, mai degrabă, stupoarea generală și, implicit, imobilitatea sînt determinate de discursul neobișnuit al tatălui. Omul le face educație fetelor cumva ostentativ, deși nu privește către ele. Vorbește tare, cu accent „muntenesc“. O precizare de „antropologie culturală“ regională: la Iași, „bucureștenizarea“ graiului propriu și, cu precădere, introducerea „pă“-urilor și „dă“-urilor în propoziții pot trece uneori drept semne de eleganță și profundă civilitate!
„Vedeți voi“, comentează savant individul, cu ochii pironiți în etichetele de pe raft, „au apărut și p-aci produsele dă soia. Ne schimbăm și noi pă măsură ce trece timpul. Lumea nu poate sta pă loc. Să țineți minte asta! Pănă și voi ați crescut dă nu-mi vine să cred. Sînteți domnișoare dă acum. Trebuie să vă comportați ca atare. Nu mai merge cu bebelușeala. Mîine-poimîine vin băieții să vă scoată în oraș. Trebuie să aveți maniere. Nu mai puteți pretinde că ați fi mici. Oricum, dacă-mi apare unul la ușă, să știți că eu mai întîi trebuie să-l verific. Să fie băiat dă casă bună. Nu voi accepta pă oricine. Golănașii dă cartier nu au ce căuta pă la voi. Nu ne-am chinuit atîția ani dă zile în Italia, ca să ajungeți pă mîna unor derbedei?! Educația contează. V-am crescut ca pă niște fete dă pension. Nu este orice neica-nimeni dă nasul vostru! Calitate dă om. Asta cer înainte dă toate. Pă aceia care nu corespund îi lăsăm dăoparte.“ Interesant, fetițele nu arată nici un fior de receptivitate la speech-ul patern. Rămîn scufundate în lumea device-ului buclucaș și misterios, care le fascinează psihic și le tulbură locomotor (deși nu pleacă de pe pozițiile deținute, din cînd în cînd sînt traversate de un fel de spasm, creînd senzația că ar dori să țîșnească într-o direcție enigmatică). Șirul de căruțuri se arată atunci optimist, agitîndu-se brusc. Totuși, înțelegînd că fetele au înțepenit doar în sugestia pasului înainte, fără a-l și executa, nefericitul rînd cade în dezolare și oftează adînc.
Polonius-ul improvizat ad-hoc continuă impasibil, complet insensibil la rumoarea din urma sa, aparent neobservînd și neauzind suferința din jur: „Eu și mama voastră am trăit în alte vremuri. Mult mai grele. Păi ce, aveam noi magazine dîn astea? Vai dă capul nostru! Nu tu aia, nu tu cealaltă, nu tu nimic. S-a murit și dă foame în țara noastră. Să vă amintiți întotdeauna dă asta! Voi trăiți mai bine dăcît înaintașii voștri luați laolaltă. Să nu aveți senzația că aici a fost, în trecut, ca-n Italia! Ei, ce-am mai suferit noi… Dar educația – că asta vroiam să vă spun! –, ei bine, educația s-a aflat mereu pă primul plan. Mama n-a ieșit cu mine pănă ce ai ei nu s-au convins că eram dă familie bună și nu fără dă căpătîi. Așa am să procedez la rîndul meu. Azi e golăneală multă, dar nu la mine acasă! Nu-mi las eu fetele pă mîna panglicarilor. Nu, nu! Dă aceea, susțin că mai corect ar fi să așteptați pănă ce omul potrivit vă iese în cale. Se va întîmpla și asta, nici o grijă. Viața le rînduiește pă toate cum trebuie…“ Tipul studiază atent o sticlă de plastic și nu mai pălăvrăgește cîteva secunde. Izbucnește însă ulterior, și mai vocal ca înainte: „Ați văzut ce verde este sucul dă kiwi? E verde-verde dă tot, tăticelor!“ A pronunțat „verde“ cu un fel dă – scuze, de – ă și a ieșit… vărde. Vărde-vărde dă tot, tăticelor! Nu mai rezist, am amețit. Îmi umblă steluțe aurii pe retină. Prin urmare, zic în româna cea mai literară cu putință: „Pardon! Mă iertați, vreau să trec!“
Omul tresare violent, ceea ce mă determină să concluzionez că, absolut sincer, habar nu avea ce se petrecea în spatele său. Se uită îngrozit la coada de căruțuri. Apoi, precipitat, își caută fetele cu privirea. Sesizîndu le absorbite în lupta cu device-ul (care se dovedește a fi un celular șmecher!), strigă, enervat, într-o tonalitate radical diferită a vocii: „Și fașiț voi aiși, bre?“ Copilele ridică ochii speriate din ecran și răspund într-un glas: „Îngî!“ Omul rage, pur și simplu, dezlănțuit: „Iarîși ușidiț pochimoni pi tilifon, grijania voastrî di copchii lipsîț di bun-sîmț! Dațî-vî din drum cî vî omor cu mîna me!“ Am trecut, deci, epuizat. Nu înainte de a înhăța un suc de kiwi di pi raft.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Studii de anglistică şi americanistică, Editura Junimea, 2016.
