Ce ne place în „societatea post-adevăr“? (II)

Provizoratul. Faptul că lumea asta „lichidă“, vorba lui Zygmunt Bauman, curge vesel în paharele petrecerii contemporane, pe o terasă de dimensiuni planetare, unde ora de închidere pare că a devenit un etern proces de negociere. Pare. Pentru că undeva, în adîncul fiecăruia dintre noi, știm că, pînă la urmă, trebuie să vină și nota de plată. „Întristarea“, cum i se mai spune pe la noi. Cu cît e petrecerea mai intensă, mai spumoasă și mai dezlănțuită, cu atît mai mult se insinuează presimțirea tristeții de la finalul ei. Iar la întîlnirea cu acest gînd, oricît va fi fiind el de difuz, petrecărețul autentic preferă întotdeauna să dea incertitudinea finalului pe concretețea momentului. E, pur și simplu, o emoție. O degustare de senzații. O pornire de nestăpînit care îți șoptește că, dacă ai prins momentul ăsta, ar fi mare păcat să nu-l trăiești pînă la capăt. Se vor găsi mereu virtuoși gata să spună oricînd că doar cei slabi sînt victimele acestei iluzii. Dar cine stă să mai cerceteze ce fac avocații rațiunii, odată ce și-au rostit discursurile și-au plecat către casele lor?

Dacă un politician nu respectă nimic din ceea ce promite, nu mai e ceva foarte grav, pentru că face parte din ceea ce numim acum, cu înțelegerea de acum, „jocul politic“, ale cărui resorturi le știm cu toții, pentru că studiem istorie, sociologie, psihologie, antropologie și științe politice. Nu mai e nevoie să fii „de meserie“ ca să ai acces la toate astea. Citim zilnic interpretări, analize, dezvăluiri. Iar dacă n-o facem sistematic, oricum avem idee despre așa ceva, pentru că respirăm, vrînd-nevrînd, aerul timpului nostru. Poluarea de la acest nivel nu prea ne interesează. Știm cum se fac, cum se alcătuiesc lucrurile. Știm ce înseamnă jocul seducției din campaniile electorale, acceptăm cu seninătate – și într-o ordine firească a lucrurilor – acest tip de convenție. Știm că participăm la un joc în care granița dintre realitate și ficțiune s-a topit de multă vreme. Dar se naște și senzația generală, „populară“, că putem să ne jucăm și noi, ceilalți. Adică, dacă există un joc politic al reprezentanților, ia să existe și un joc al votanților! Prin urmare, toată lumea simulează aderența la un tip de angajament, dar face complet altceva.

Peste tot domnește o stare greu de definit. Nu știm ce e. Alertă, iritare, isterie? În mod normal, bucuria „vacanței“ generale pe care credeam că o decretează depășirea oricărei forme de adevăr ar trebui să ne mulțumească profund. Efectele „licorilor“ de la petrecerea noastră ar trebui să țină mai mult. Dar pare că nu prea e așa, pentru că societatea post-adevăr nu e, de fapt, un loc al confortului, ci al zbuciumului. Iar Locul Universal de căutare a tuturor formelor de „adevăr“ e Internetul. Însă aici, pur și simplu, te întîlnești cu Abisul. Deși îți faci liste de preferințe, meniuri, table de materii ale căutărilor zilnice, deși poți fi foarte bun la strategiile cu care „îți selectezi informația“, e totuși ceva ce nu merge. Deseori, o insatisfacție sîcîitoare plutește în aer. Mereu ai sentimentul incompletitudinii. Parcă n-ai reușit să afli tot. Deși, teoretic, ai senzația că totul ți se așterne la picioare, că poți urca pe combinațiile ieșite din tastatura computerului pînă la un punct extrem de înalt – de unde se vede Lumea –, ceva, totuși, scîrțîie. Imensitatea posibilității de a rata lucruri semnificative produce o îndoială care picură continuu stropi de neliniște, clădind stalactitele și stalagmitele unor peșteri ale fricii, din ce în ce mai adînci. Deși ai totul la dispoziție, te alegi cu mult mai puțin decît ai fi crezut. Iar cortegiul acesta de senzații nu se simte ad litteram, făcînd un inventar al cuvintelor de mai sus. El poate mocni mult și bine, fără să deranjeze vizibil. Poate suspina discret, sub euforia călătoriei zilnice din link în link, aidoma survolurilor minunate ale lui Tarzan, din liană în liană, prin coronamentul junglei; evident, toate astea cu vocalizele de rigoare, exprimînd victoria și un anumit tip de putere, de suveranitate.

Iar „adevărul“ marilor instituții de informare, care încă se bucură de o anumită reputație, s-a transformat de multă vreme încoace în „spectacolul știrilor“. Partizanatul nu mai e o noțiune care să deranjeze substanțial apele receptării. E acceptat deja ca fiind, cumva, normal. De multe ori, fără să ne dăm seama, ne poziționăm de la bun început „de o anumită parte a adevărului“, cea care ni se pare convenabilă. Învestim cu încredere sursele de informații care ne spun „mai credibil“ ceea ce vrem să auzim. E, mai degrabă, o receptare „muzicală“, un sunet care trebuie să sune familiar sau o „poză“ a lucrurilor, în care nu mai căutăm detalii, ci stări. O „poză“ pe care o depozităm imediat în imensitatea Cloud ului, așa cum depozităm pozele de vacanță sau de la mesele cu prietenii, imagini pe care e destul de puțin probabil să le mai privim peste ani, păstrînd doar, eventual, amintirea că sînt și ele, pe undeva, pe acolo. Iar rătăcirea zilnică prin hățișurile informării creează sentimentul ascuns că ajungerea la un luminiș nici nu prea mai are vreun sens, pentru că lucrurile stau, oricum, în felul în care vrem noi să le vedem. Unele dintre exemplele cele mai spectaculoase sînt milioanele de filmări cu telefonul mobil, aceste prezențe, mărturii, relatări „de la fața locului“, un ocean de imagini și sunete în care noțiunea de „adevăr“ se dizolvă complet, transformîndu-se într-o soluție pe care ne-o administrăm cu toții, după o rețetă zilnică. 

(continuarea în numărul următor)