Salam prăjit

Dosarul Dilemei vechi de acum două săptămîni, despre ce se mînca în comunism, m-a dus cu gîndul la anecdota cu paradoxurile, care circula prin anii ’80. Se constata atunci că în magazinele alimentare nu se mai găsea nimic, că rafturile erau goale. Dar deși nu se găsea nimic, paradoxul era că toți oamenii aveau frigiderul și cămara pline. Deși aveau frigiderul și cămara pline, paradoxul era că oamenii erau nemulțumiți. Deși oamenii erau nemulțumiți, paradoxul era că toată lumea aplauda. De fapt, oamenii aveau frigiderele pline pentru că își făceau provizii cum puteau, tocmai din pricina penuriei permanente, care le provoca și nemulțumirea. Aplauzele erau cu totul altceva, foarte greu de explicat cuiva născut mai tîrziu. În mizeria generalizată, fiecare se descurca cum putea, unii, aplaudînd… Dar subiectul mîncării în comunism îmi aduce în minte, printre altele, două întîmplări care m-au marcat.

Într-o vară mă nimerisem la Mamaia cu un prieten. Cîteva zile la Savoy, un hotel proaspăt construit și unul dintre cele mai bune. Nu știu cum s-a făcut că n-am cheltuit toți banii, iar în ultima seară aveam cîteva sute bune de lei în buzunar. Ni s a făcut foame și, cum nu mai aveam cina asigurată la hotel, am pornit prin stațiune în căutarea unui restaurant. Cu banii pe care-i aveam, teoretic, ne-am fi putut ospăta (și chiar îmbăta) serios. Dar luînd restaurantele la rînd, ne loveam de cerbicia unor chelneri care ne spuneau ba că mesele sînt rezervate, ba că nu mai au nimic de mîncare, ba că s-a închis bucătăria. Era pe vremea aceea o lege care obliga toate localurile să închidă la ora 10 seara. Un decret despre care se spunea că vine direct de la Ceaușescu (de unde altundeva?). Administratorul lagărului care era atunci România nu suporta să audă muzică și lume care petrece după ora stingerii, nici chiar în stațiuni. Oamenii trebuiau să se culce devreme și să se scoale în zori, perfect pregătiți să construiască socialismul. Mai era mai mult de o oră pînă la 10, dar cum pe atunci nu era nici economie de piață și nici concurență, cei mai mulți „responsabili“ de localuri preferau să închidă chiar și mai devreme decît îi obliga decretul. Încetul cu încetul, a început să ni se releve posibilitatea de a rămîne nemîncați. În cele din urmă ne-am așezat la o terasă populară de pe lîngă cazinou, pe unde părea că mai există niște șnițele cu cartofi prăjiți. După ce am pierdut minute prețioase așteptînd la masă, ni s-a spus că nu se mai poate onora nici o comandă. Degeaba am promis un bacșiș gras. Pe nimeni nu părea să intereseze așa ceva. Chelnerii dădeau impresia că vor doar să ajungă cît mai repede în pat. Presați de ora fatidică, tot mai grăbiți în raidul nostru de căutare a unui local în care să se servească orice de mîncare, în cele din urmă n-am scăpat de ce ne temeam. Ne-am trezit că totul se închisese, iar noi rămăseserăm cu buzunarele pline și cu burțile goale. Nu exista nici măcar vreun chioșc la care să găsim eugenii sau pufuleți. Ultimul lucru care ni se oferise fusese o înghețată, dar asta pe cînd încă speram că putem găsi ceva mai serios. Așa s-a făcut că, în plin sezon turistic, în acea stațiune considerată „perla“ Mării Negre, ne-am culcat cu mațele chiorăind. Dincolo de foame, însă, ne chinuia neputința, umilința și revolta. Situația era de un absurd care ne întuneca mințile.

Cea de-a doua întîmplare s-a petrecut într-o toamnă, la practica agricolă pe care o făceam împreună cu colegii de facultate, la cules de struguri, în celebrul sat Cochirleni din Dobrogea. Eram fericiți că nimeriserăm la struguri și nu la gogonele sau la prășit porumbul. Locuiam în niște barăci insalubre, ca într-un fel de lagăr. Masa era mult mai proastă decît în armată. La un fel de cantină muncitorească, ni se oferea dimineața o felie de pîine neagră cu marmeladă și o băutură prezentată drept ceai, iar la prînz o zeamă chioară denumită supă (probabil similară cu cea despre care povestesc deținuții politic) și o feliuță de salam de vară care era prăjită pînă se strîngea la dimensiunile unui monede de cinci lei de atunci (cine își mai aduce aminte). Era incredibil chiar și pentru acele vremuri. Sigur, noi aveam mîncare de acasă și mai erau și strugurii – nu muream de foame. Dar hrana oferită de statul socialist pentru munca noastră „voluntară“ era de-a dreptul stupefiantă. Lucrurile nu s-au oprit însă aici. Într-o dimineață, am fost adunați ca la armată (sau ca la pușcărie) pe platoul dintre barăci, unde un profesor universitar cu o figură sumbră ne-a adus la cunoștință că nu ne-am îndeplinit norma și că din lădițele de struguri culese de noi nu se putea acoperi nici măcar costul hranei pe care ei, vezi Doamne, se străduiau să ne-o asigure. Nu ne venea să ne credem urechilor. Astăzi, cînd citesc teribila carte de memorii scrisă de Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înțelesul tuturor, nu mai am nici o îndoială că întreg acel tratament descindea din modelul „de succes“ care fusese aplicat deținuților politic. Nu eram nici noi foarte liberi în România acelor vremuri, dar în primul moment am înjurat și am bombănit, iar apoi n-am mai „reușit“ să culegem aproape nimic, într-un fel de grevă.

Iar feliuța de salam cît o monedă pe care ni se spunea că n-o merităm mi s-a întipărit definitiv în memorie.