Arheologie nazistă

O directivă a Ministerului Educației din Bavaria, din 1933, zice că, pentru cercetători și oameni de știință, „este de-acum esențial nu să afle dacă ceva este adevărat, ci dacă este în interesul revoluției național-socialiste“. În școli sînt pe perete hărți mari de genul „Svastica, din preistorie și pînă azi“, incluzînd svastica lui Vișnu și cea din mozaicurile paleocreștine. În manuale se spune despre căpetenia unei populații preistorice: „Toată lumea trebuia să îl asculte. El era FÜHRER-ul. Oricine era nesubordonat era pedepsit… Așa începe domnia legii.“

Arheologia germană a avut nevoie de o jumătate de secol ca să înțeleagă cum a fost posibil episodul ei nazist și ce e de învățat din el. Una din consecințele lui a fost o lipsă totală de chef, în Germania, pentru discuții teoretice despre arheologie. E cumva de înțeles că, după ce vezi cum poate fi instrumentată arheologia politic, nu mai vrei s-o iei niciodată pe drumul relativismelor. Arheologia procesuală americană și apoi nenumăratele post-procesualisme britanice și nu numai nu i-au scos cîtuși de puțin pe nemți din empirism și din paradigma cultural-istorică, din (excelentele) lor studii lor descriptive tipologice și cataloage de artefacte (asemenea). Nemții, care mi se par și azi cei mai buni arheologi de teren, dacă aud întrebări vag filozofice de la un francez sau de la un american, au un frison și se îndepărtează. Arheologia est-europeană, inclusiv cea românească, e tradițional în siajul celei germane, de la care însă a luat mai mult chestiile negative (de pildă, o structură foarte ierarhică, fuga de teorie și interpretare) decît pe cele pozitive (publicații prompte, tehnica impecabilă de săpătură). Cred că asta face și mai relevante pentru noi cîteva observații despre anii 1933-1945 în arheologia germană.

Caracteristică pentru anii ăștia este metoda preistoricianului Kossinna, mort cu un an înainte ca Hitler să ia puterea, dar devenit părintele arheologiei naziste și al preistoriei etnice și rasiale. Kossinna postulează deja în 1911 că o cultură arheologică, adică o cultură materială omogenă (aceleași tipuri de blide și bordeie) circumscrisă unei anumite zone geografice, corespunde, din preistorie încoace, teritoriilor unor populații bine definite, cu tipuri somato-antropologice specifice și cu aceeași limbă. Dacă faci deci niște hărți de distribuție și vezi că forma topoarelor și a broșelor se schimbă brusc de-a lungul unei anumite linii, găsești dovada că de-o parte și de alta ai două rase diferite. Pentru Kossinna, arheologia poate fi și trebuie folosită în scopuri politice. De altfel, el a trimis conferinței de pace de la Versailles un referat argumentînd că ar fi absurd ca Germania să piardă teritoriile aflate de-a lungul Vistulei, în Polonia, oferind „probe“ arheologice că ele erau vechi pămînt german. Zece ani după moartea lui, în Polonia cucerită de Hitler avea loc o mare expoziție arheologică numită „Moștenirea germană în zona Vistulei“, cu descoperiri, modele și hărți care urmau să dovedească publicului că locul fusese colonizat în preistorie de germani și, implicit, să justifice ocupația. Dacă, în 1912, Kossinna publicase Preistoria germanilor, o disciplină națională prin excelență, în 1930, Rosenberg, cu Mitul secolului XX, a doua carte de căpătîi a ideologiei naziste după Mein Kampf, plasează definitiv preistoria între „științele ideologice“.

I s-au căutat scuze lui Kossinna. Un monstru sacru al arheologiei vestice, V. Gordon Childe (om de stînga pe deasupra), zice: „Anumite idiosincrazii naționaliste ale speculațiilor sale fac ca adevărata lui măreție să nu fie pe deplin apreciată în Anglia“… Acum, ideile lui Kossinna nu vin, bineînțeles, din pură perversitate. Ele trebuie înțelese pe fondul rolului istoriei/arheologiei în formarea unei identități naționale după războiul franco-prusac și sînt influențate atît de tradiția pozitivistă, cu darwinismul social cu tot, cît și de anticarianism și studiile tipologice de cultură materială (gen Montelius). De cîte lucruri respectabile e nevoie ca să obții un dezastru! Cu scuze sau fără scuze, unele din derapajele la care a dus metoda lui – ce-i drept, sub o mai mare presiune politică decît și ar fi putut imaginat vreodată – nu sună chiar atît de nefamiliar în Estul Europei, ba rezonează chiar și cu unele din marotele din arheologia românească. Felul în care etnicitatea e dedusă din cultura materială de unii arheologi estici, chiar și în tratatele oficiale, e bazat pe cam tot atîta reflecție critică ca făcutul unei ciorbe. Pe alocuri are loc, exact ca la Kossinna, echivalarea culturii arheologice cu o populație cu unitate politică și etnică, o rasă biologică, un caracter. Iar oricine e obsedat, în Europa, de neșansa istorică de a fi cucerit de romani (că e vorba de istoricii noștri dacomani sau de cei francezi, cum era, pe vremuri, Camille Jullian) poate să reflecteze la faptul că, pentru naziști, marele inamic ideologic al preistoriei națonale era școala arheologică „romanofilă“, adică acei nemți care făceau săpături în orașele romane ca Trier, Mainz, Köln, Xanten, în general aproape de Rin și de Dunăre. Căci ei știau mult prea bine cine anume erau barbarii. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.