Qin (I): estimp, în China...
Toată lumea se pricepe la fotbal, la politică și la armata de teracotă. Auzim mereu că e cea mai mare descoperire arheologică din toate timpurile: în Lintong, lîngă Xi’an, capitala provinciei Shaanxi din China, împăratul Qin Shihuangdi a fost înmormîntat în 210 î.Hr. într-un complex funerar uriaș, organizat în jurul unei camere mortuare plasate la 40 m adîncime, peste care s-a construit un tumulus piramidal și care a fost înconjurată de numeroase camere subterane cu ofrande. Între ele, trei cavități uriașe, ocupînd împreună cam 20.000 m2, rezervate pentru vreo 8.000 de soldați și cai, toți de lut ars și în mărime naturală, din care trei sferturi sînt încă sub pămînt. Formularea „cea mai mare descoperire“ nefiind suficient de riguroasă, prefer să zic că este deosebit de simpatică. Și, în loc să fac aici un tabel Excel cu dimensiunile fiecărui războinic, vreau să dau două motive pentru care ea rămîne așa chiar și neluînd în seamă armata propriu-zisă.
Mai întîi, deși armata e cea care apare în toate pozele, acolo, lîngă mormîntul de la poalele muntelui Li, se află alte cîteva camere subterane cu un inventar chiar mai interesant. Într-una (K0007) sînt 15 muzicieni, tot de teracotă, care cîntă unor lebede de bronz, și ele în mărime naturală, aflate pe marginea unui rîu subteran artificial (rîul nu mai funcționează). Ansamblul replica locul unde împăratul privea lebedele dresate să danseze pe muzică. Alături de ele e și un mare cocor, atît de realist făcut încît are un vierme, tot de bronz, în plisc. În alta (K0006) se află funcționărime: postura tipică este cu mîinile împreunate în față așa încît mînecile largi să se unească și să le ascundă complet, cam cum stătea Mutulică în desenele cu Albă ca Zăpada. Doar că Mutulică chinez are la centură un cuțit de bronz – folosit ca să răzuiască eventuale greșeli dintr-un înscris birocratic. Alături de cuțit atîrnă și o mică tocilă, o pietricică plată pe care-l ascuțea. În fine, într-o altă groapă, la vest de tumulus, s-au găsit în 1980 două care, la jumătate din dimensiunea naturală, trase de cîte patru cai, fiecare car produs din două tone de bronz (nu mai socotim aurul și argintul, din discreție) și pictat cu nori și dragoni stilizați. Amîndouă carele – din care unul e doar o cușetă cu mici ferestre – sînt protejate de umbrele colosale, dar aspectul jovial e contrazis de arbaletele de lîngă conducătorii lor.
Mai puțin impresionant vizual, dar tehnic la fel de greu de produs ca războinicii, este conținutul armurăriei (K9801). Fiecare din miile de armuri depuse acolo consta în 612 mici plăcuțe de calcar găurite, unite una de alta cu sîrmă de cupru. Fiecare plăcuță trebuia tăiată la jumătate de centimetru grosime, apoi adusă la o formă unică (dreptunghiulară, pătrată, trapezoidală, solz de pește, neregulată) în funcție de poziția ocupată, apoi găurită de 8-12 ori și, presupunînd că tot nu s-a crăpat, frumos șlefuită pe margini. Doar o foarte mică parte din armurărie a fost cercetată, și totuși s-au găsit deja 50.000 de asemenea plăcuțe vraiște pe podea. Trebuie să ne închipuim armură lîngă armură atîrnînd de grinzile tavanului într-o încăpere subterană de 100 m x 130 m; printre ele, coifuri și armuri pentru cai. Cu cît militarul e mai înalt în grad, cu atît armura, mai elaborată, constă din plăcuțe mai mici și, automat, mai numeroase. Pe spatele unora din plăcuțe apar mărci de atelier sau semne inexplicabile, cum ar fi săgeți, sau numere – pentru noi – fără noimă. Așa cum zidarii antichității clasice marcau anumite blocuri cu litere, uneori încă din carieră, probabil și aici se foloseau anumite repere pentru asamblare. Evident că o armură de piatră nu se putea folosi într-o luptă reală, deoarece cîntărea 18 kg și se spărgea ușor. Armurile sînt de piatră pentru că acest material avea reputația că protejează împotriva spiritelor răzbunătoare, din care, conform calculelor lui Qin Shihuangdi, rămăseseră excesiv de multe de pe urma armatelor masacrate de el.
Un motiv mai neserios pentru care îmi place complexul de la Lintong este că el a fost fără îndoială făcut după planuri stricte și deci, ca și alte morminte chinezești mai vechi, a avut planuri de nivel gravate pe plăci de bronz. Asemenea blueprint arhitectural ni se păstrează foarte rar din antichitate (Forma Urbis – harta antică, de marmură a Romei, și cîte o tăbliță sumeriană sau egipteană). Reperele în teren ale întregului complex funerar sînt răspîndite pe mai mult de 50 km2, chiar dacă ele se concentrează în jurul tumulusului, cu gropile războinicilor la 1,5 km distanță, iar apoi, mai departe, nenumărate gropi individuale cu cîte un mic slujbaș de la grajduri, tot din teracotă, găsit invariabil împreună cu cîte un schelet de cal. Toate chestiile astea macabre și simpatice cereau planuri și organizare, ceea ce totuși nu are cum să fi fost o problemă pentru un împărat care a construit strămoșul Marelui Zid Chinezesc (un ansamblu de fortificații care trece, că veni vorba, și prin Mongolia și Coreea de Nord de azi). Tot el a adus și 700.000 de ocnași să lucreze la palat și la mausoleu, și într-adevăr, de pe acest sit nu lipsesc, din fericire, nici descoperirile de cătușe.
Cît despre războinicii propriu-ziși, ne vom lupta cu ei pe îndelete săptămîna viitoare.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.
Foto: wikimedia commons
