Chef de ţaţa Rada

Am vreo 4 ani şi sînt la Budrea. E vară tîrzie şi sînt fericit că sînt cu bunica, iar ea mă tratează ca pe un prinţ. Un prinţ în puţa goală, e drept, care e trimis la vacă sau la capră ca să bea lapte sau în grădină, cînd îi e foame. Îmi face o dată pe săptămînă cozonaci din care trăiesc şi eu, şi cîinele, şi dorm ca boierul, pe cuptor. Nini mă lasă cînd am eu chef să mă caţăr pe Reta – o ditamai iapa – care în mod sigur mă iubeşte mult, că altfel nu m-ar lăsa să o chinui toată ziua. Am curul cam tăbăcit de călărit fără şa, dar chestia asta mă ajută la sportul preferat – datul cu sacul de plastic pe dealul din fundul grădinii. E aproape de prînz şi fac cu rîndul la sacul de plastic cu văru-miu Nelu, cînd începe să plouă. Nelu, care e mai cult şi cu doi ani mai mare decît mine, începe să cînte tare:

– Plooouăă, plooouăă, babele se ooouăă!

Îmi e foame, aşa că mă duc ţintă la țața Rada. E afurisita satului, dar e singura babă care stă pe-aproape. Intru plin de noroi în bordeiul ei şi îi cer cu tupeu să îmi dea şi mie un ou. Îmi zice să mă duc să caut la coteţul găinilor, să văd dacă sînt ouă şi să îmi iau unul, iar restul să le aduc în casă. O întreb de ce s-a dus şi ea să facă ouă în coteţul găinilor, că era mai bine în casă. Felul în care se uită la mine, un pic confuz şi cu licăriri ucigaşe, o să îl redescopăr de zeci de ori, mai ales în ultimul an ca angajat al Guvernului. Nu ştie ce să creadă, mai ales că am o reputaţie destul de solidă că sînt „deşteptu’ familiei“. Nini m-ar duce la bîlci dacă ar putea, ca să facă şi el un ban rapid, nu de alta, dar reuşesc să fac cu uşurinţă adunări relativ complicate în cap şi ţin minte cam toate oraşele României. Îi explic că plouă, ea e babă şi deci ar trebui să se ouă, că aşa a zis Nelu. Mă înjură cu toată distincția şi mă dă afară din bojdeucă. Sînt un pic dezamăgit, dar satisfăcut că am scăpat de mătura țaței Rada. Ajung acasă la bunica şi o pîrăsc cu entuziasm pe ţaţa Rada. Rîde, mă ia în braţe şi îmi face un ou, deşi asta implică aprinderea focului, chestie complicată.

Au trecut peste 40 de ani. Sînt în holul unui hotel unde am avut o întîlnire şi mă uit cu fascinaţie la televizor, la dezbaterile politice. Am fost sfătuit ca în timpul întîlnirii să nu mai am păreri, mai ales că sînt în ditamai poziţia la o organizaţie interguvernamentală şi e campanie electorală la noi. Nu am realizat că ar trebui să mă castrez intelectual ca să pot să fiu neutru. Am încercat să explic că neutralitate nu înseamnă să alegi să mănînci căcat pentru că ţi-a fost prezentat ca un rafinament culinar. Dacă miroase şi arată a căcat, faptul că decizi să spui că e căcat şi că nu îl mănînci te ajută în primul rînd pe tine şi cel mai probabil şi pe alţii mai puţini neutri.

Ditamai politicianul îmi spune la televizor că el simte că românii simt că premierul nu e bun pentru ei. Aşa simte el că simt ei. Şi dacă simte omu’ aşa, atunci clar ăsta e adevărul. Altul spune că România nu a fost nicicînd într-o situaţie mai proastă ca acum. Că nu a fost mai prost guvernată nicicînd. Aşa simte el, frăţică, deci aşa e. După acelaşi model cu simţitul prestează şi televiziunile cele bune. Nu contează că cifrele spun altceva – dă-le în mă-sa de cifre! –, ce simt oamenii, aia e!

Şoc şi oroare: Prim-ministrul României e un trădător de neam, pentru că îl cheamă Julien! Aşa ne dă de înţeles şeful celui mai mare partid din ţărişoara noastră frumoasă şi modernă. Bănuiesc că fostul bărbat al Bombonicii crede că Julien e traducerea DNA-ului în franceza de Bruxelles, căci altfel e greu de înţeles înverşunarea dînsului şi a colegului de coaliţie, un personaj de poveste cu multe neveste, şi el un mare, mare apărător al puşcăriabililor români. E drept că Dacian are îndeajuns de mult bun-simţ încît să compenseze mîrlănia unei bune părţi a partidelor mari şi că a fost cam cel mai de succes funcţionar public european pe care l-a dat România pînă acum, dar, frate, problema mare rămîne că îl cheamă cu J de la duJmani.

Alt politician faimos, fostul preşedinte cu nume de împărat daco-roman – Băsescu – insistă şi el pe reflexul rasist al naţionalistului anesteziat de discursul isteric al trîmbiţelor de la televiziuni care îşi simt poziţiile ameninţate datorită accesului din ce în ce mai limitat al patronilor lor la manevre cu bani publici. Da, șăfu’ Julien e un amărăştean care nu învie morţi de alegeri, nu ne îndeamnă să îi numărăm ouăle, nu ştie cum se bea whisky-ul, nu şi-a pus nevasta sau fata în Parlamentul European, nu e frăţică cu Cocoşi, Ghiţi sau Vânţi, nu are probleme cu Justiţia şi mai şi recunoaşte că o dă în bară din cînd în cînd. Adică nu e deloc reprezentativ pentru politichianul român. În plus, dacă continuă, va fi un dezastru: ardeleanul ăsta obsedat de muncă şi de cinste ne va conduce sigur către Apocalipsă. Cum să mai faci şi tu, politician român serios, un parandărăt elegant cu fonduri publice, o angajare la vrăjeală pentru neamurile neajutorate, un mic trafic de influenţă care să prevină procesele în justiție? Cît de minunat ar fi să revenim la conducerile minunate în care funcţionarul public, angajat de multe ori la mica înţelegere de mahărul politician, să răspundă imediat comenzilor politice, indiferent cît de corupte sînt ele!

Am în aceeaşi seară o discuţie despre simţăminte, logică şi cifre cu unul dintre mulții pseudo-oengişti care au afilieri politice mai ţepene decît zdrobitoarea majoritate a membrilor de partid. Îmi spune că şi el simte că Dacian nu e bun pentru România. Şi simte el asta pe pielea lui. Sigur că nu e bun, că de un an de zile nu a mai ieşit nici o finanţare cu dedicaţie, nici un contract meseriaş cu parandărăt inclus, nici un studiu şmecher pentru prietenii noştri. Nu mă pot abţine şi îl întreb elegant dacă încă îl mai excită lucruri. Nu înţelege. Îi explic că mă interesează dacă se mai simte din cînd în cînd excitat de ceea ce face. Îmi spune mîndru şi mîrlăneşte că da şi îmi face cu ochiul. Sigur, şi nu numai bazat pe simţămînt, băiatul e un organ.

Sînt sătul de coprofagii care se dau gurmanzi experţi în bucătăria democraţiei de Dîmboviţa. Brusc, am chef de bunica. Şi de țața Rada. Plouă. Şi încep să îmi cînt în cap: plooouăă, plooouăă…