Iubirea de moşie e un zid (ruinat)
În ’99, la Adamclisi, revenind seara după săpături pe sit, am avut o întîlnire romantică. Lîngă bazilica așa-numită „cisternă“ era o căruță și un om ca toți oamenii care încărca piatră. Noi ne-am uitat la el și el la noi, iar momentul ăsta îmi vine în minte cînd aud cuvîntul „patriotism“. Căci ce poate fi mai patriotic decît să hîțîni judicios piatră din ziduri antice, pînă se desprinde, pentru a o folosi apoi în bătătura ta, la un cuptor, la un șopron, să o simți lîngă tine mereu și s-o pipăi și să urli „este“ (sau „este gratis“). Dar deocamdată mă interesează doar subiectul mult mai limitat al protecției siturilor arheologice. Fără să iau aici legislația noastră păduchioasă la puricat, vreau totuși să notez cîteva observații generale.
Mai întîi, un scenariu „așa nu“ ar fi următorul: statul să plătească o campanie publicitară în așa fel încît, timp de trei luni de zile, să vedem la televizor, la ore de vîrf, un spot care zice, de exemplu, „Protejează trecutul! Protejează ruinele arheologice! Adamclisi e al nostru, Histria ești tu, Apulum e cu noi!“. Ai putea fi sigur că mesajul a ajuns la toată lumea și la fel de sigur că banii au fost aruncați aproape degeaba, pentru că o virtute civică nu e un mesaj pe care-l înveți pe dinafară sau un abțibild pe care ți-l lipești pe parbriz. Lucrurile ar trebui gîndite altfel, și anume așa cum e cel mai greu la noi: pe termen lung. Cu alte cuvinte, să începi cu copiii. Școala să-i ducă la muzeu, unde să fie atît de neașteptat de interesant (deocamdată, pentru copii, nu prea e) încît ei apoi să-și tragă părinții de mînecă zicînd că mai vor. Acești copii vor fi mai tîrziu adulții pentru care un sit arheologic este un obiectiv turistic care are noima lui, unde e OK să plătești bilet și e de asemenea OK să protestezi împotriva operațiunii „să facem var din tamburi de coloane“ (cîte varnițe moderne s-au găsit la Sarmizegetusa romană!). Ei vor fi adulții care redirecționează 2% pentru patrimoniu sau, deoarece cîțiva din ei vor ajunge să aibă pe mînă companii mari, adulții cărora ideea de a sponsoriza situri, expoziții sau monografii arheologice nu li se va părea abracadabrantă. Daimler-Benz, de pildă, a acoperit mulți ani o treime din costurile cercetărilor de la Troia – atît ale săpăturilor propriu-zise, cît și, așa cum e normal, ale pregătirii și publicării rezultatelor.
Pomenesc aici și o activitate pe care poate mulți din cei care o practică, și o fac cu bună-credință, o văd ca pe o pasiune nobilă și benefică pentru studiile antice – colecționarea de antichități. Legat de activitatea asta e însă un lucru pe care îl putem face ca să protejăm siturile arheologice, așa, ca simpli cetățeni (dar mai avem noi cetățeni simpli? am impresia că avem numai cetățeni complicați). Concret: nu cumpărați antichități, nici măcar banala și ieftina monedă romană tîrzie de bronz, decît de la instituții care au o cartă etică foarte limpede. Orice alt fel de achiziție încurajează indirect săpăturile ilegale. Adică excavatoarele care se cocoață noaptea pe cîte un tumul – etrusc, sau elenistic, sau frigian – și îl ciopîrțesc, lăsînd în urmă imaginea sinistră a unei autopsii făcute în piață. În satele de lîngă multe din siturile românești mici și mari am văzut lipite anunțuri de la dealeri care zic: cumpăr antichități, telefon… Nu e greu să-ți imaginezi cam ce idei trezește asta în mintea celor din partea locului, care au oricum o viață prea grea pentru scrupule culturale. Că veni vorba, ar trebui poate, în primul rînd, ca interesul și grija pentru patrimoniul arheologic să nu mai fie un lux. Corelația între sărăcie, educație pe sponci și nepăsarea față de ce s-a întîmplat acum mii de ani este la mintea cocoșului. Așadar, ca să nu ne mai vandalizăm trecutul cu atîta naturalețe ar trebui – sfatul e absurd – să fim mai prosperi. Din păcate, nu e o ecuație care dă multă speranță, dar e o parte din diagnostic.
Să închei zicînd că protejarea asta a siturilor nu trebuie să meargă pînă la a pune prea multe piedici în calea celor care vor să le viziteze și să le experimenteze. Sigur că nu vrem să vedem Pantheonul inundat, cu oameni plimbîndu-se în bărci prin el, sau Forul Roman ca pe vremea cînd era numit Campo Vaccino (foto: ulei pe cupru, secolul al XVII-lea). Dar nici nu le vrem închise pentru public, ca să nu se deterioreze. Din contra, soluția ca siturile arheologice să fie protejate este ca ele să fie vizitate. Să fie corect consolidate, bine explicate (panouri…), integrate în turismul local, pe scurt: o apariție familiară în ochii călătorului. Iar nu un loc al nimănui, bizar, care nu te angajează cu nimic – căci nu vandalizezi decît ceea ce nu te angajează cu nimic. Siturile arheologice trebuie să fie vii și societatea să se hrănească din ele – cu condiția ca, dacă ne mai vine cîteodată să dăm cu cuțitu-n piatră, să nu fie piatră de pe situri antice.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.
Foto: wikimedia commons
