Qin (II): Un amor de teracotă

Să spui că fascinația armatei de teracotă vine din conjuncția excepțională dintre calitate (execuție foarte bună a fiecărei piese) și cantitate (mii de bucăți) e corect, dar maschează cumva valoarea reală a descoperirii. Bineînțeles că șocul primar, cînd ești confruntat cu ea, se explică prin raritatea statuariei mari. Pentru un arheolog, să dai deodată cu ochii de mii de statui în mărime naturală este și mai impresionant, pentru că într-o viață întreagă de săpături nu ai șansa să găsești decît cîteva asemenea obiecte. Nu se face arheologie pentru statui – chiar primul articol al acestei rubrici era dedicat cioburilor –, dar asta nu înseamnă că statuile nu sînt descoperiri memorabile. Ce e remarcabil la armata lui Qin Shihuangdi este, dincolo de faptul că avem de-a face cu „multe statui“, că ne arată conjuncția dintre o linie antică de producție industrială și individualizarea obligatorie a fiecărui produs. Războinicii au fost făcuți din elemente turnate separat de grupe de muncitori specializate (cel puțin o mie de oameni): picioare pe care se ridică un tors din colaci de argilă și pe care se asamblează brațe, mîini, cap. Foarte probabil ateliere care produceau pînă atunci conducte ceramice în serie au fost obligate să producă acum picioare și brațe. În multe cazuri, părul, mai ales dacă e în coc, este făcut într-o altă matriță și el; în funcție de grad, fiecare are un alt acoperămînt de cap – de pildă, cel în coadă de fazan pentru generali. Însă asta nu înseamnă că războinicii sînt ca jucăriile identice în loturi masive. Pentru fețe, de pildă, s-au identificat opt matrițe diferite – nas mai subțire sau mai gros, pomeți proeminenți sau nu. Fața ieșită din formă e retușată la sfîrșit prin aplicații suplimentare de argilă fină. Mustața și barba sînt și ele adăugate de mînă, tot așa, cu variații. (Se pare că și poziția de stilist militar tot de chinezi a fost inventată.) Nu e doar o aspirație realistă; între altele, probabil că era important să se vadă clar că multe tipuri etnice sînt reprezentate în armată, și de-aici trăsăturile central-asiatice alături de cele mongole. Armurile sînt diferite în funcție de grad. La generali ele au o prelungire triunghiulară care protejează o zonă uneori asociată cu bărbăția. Pozițiile mîinilor și costumele sînt diferite, iar dacă am putea reconstitui exact cum erau pictate, am vedea și mai multă diversitate. Din păcate, abia în ultimii ani pigmenții au început să poată fi conservați, și acum știm cît de viu pictați erau, de pildă, arcașii (o surpriză similară au avut arheologii cu arcașul de pe frontonul templului grec al Aphaiei din Egina). Pictura presupune alte probleme de organizare – numai pentru culoarea roșie, armata a avut nevoie de două tone de cinabru. Un arcaș chinez ce îngenunchează are fața pictată verde, extravaganță care atrage și mai mult atenția asupra caracterului realist al restului trăsăturilor. Părul lui împletit e incizat cu atîta grijă încît aproape vezi fiecare fir. Un detaliu superb și maniacal mi se pare talpa încălțării (de teracotă) a arcașului, care e acoperită cu puncte de aderență în relief, distribuite inegal, dese la călcîi și în dreptul pernuțelor piciorului (cum s-ar zice, articulația metatarso-falangiană) și rare sub bolta plantară. Un alt detaliu respectabil este că generalii au burtă, care apare în statuaria indiană sau în Egipt, la Akhenaton, dar al cărei potențial estetic e ignorat de antichitatea clasică. În fine, un alt semn de realism, sau de propagandă mai ingenioasă, este că războinicii de teracotă ar fi putut avea doi metri toți, și totuși media lor de înălțime e doar discret mai mare decît media reală în dinastia Qin.

Un efort considerabil a fost făcut așadar pentru ca toate figurile astea, produse în masă, să fie totuși personalizate. Nu e valabil doar pentru soldați; nici printre sutele de cai nu sînt doi identici. Foarte discret, la spate, sub pulpanele hainei, soldații sînt ștampilați cu numele meșterului responsabil și al atelierului. Se cunosc aproape o sută de asemenea nume, din care 11 apar frecvent, numind designerii principali ai armatei. Rostul ștampilelor nu e de a le oferi lor recunoaștere, ci de a permite controlul calității. Ștampile similare apar și pe zecile de mii de arme (de data asta adevărate, de bronz cromat) ale războinicilor. Un vîrf de lance, de pildă, e inscripționat cu data (232 î.Hr.), atelierul (Guvernamental), inspectorul (Bang) și muncitorul (Mu). E interesant totuși că războinicii nu poartă nici coifuri, nici scuturi. Toate armele găsite sînt produse în masă, cu specificații exacte și componente standardizate; dacă se sparge una din piesele de bronz de la arbaletă, o înlocuiești cu o alta și gata, nimic nu trebuie recalibrat. Aici personalizarea ar fi fost contraproductivă.

Am lăsat pentru data viitoare întrebarea-cheie legată de armata de teracotă, întrebare care e evident tabu în China, dar nepopulară și în Occident, unde antieuropocentrismul pare să afecteze uneori prioritățile de cercetare cam cum le afecta și europocentrismul. Ea este: au jucat vreun rol grecii în apariția armatei de teracotă?

Foto: wikimedia commons