Taine
Cum de nu doar bieții oameni luați cu amănuntul, ci și nații întregi cu ridicata pot avea o memorie atît de scurtă e pentru mine o mare taină. De cum a căzut comunismul ne-am gîndit să punem și învățămîntul pe-un calapod nou, sănătos, democratic. Intrați în zodia libertății, se cuvenea să ascultăm vocea celor mulți și obidiți. Numai că vocea asta intona simultan lucruri diferite, ba chiar care se băteau cap în cap. „Vrem la școală“, strigau unii, așa că li s au deschis peste noapte porțile a multe-multe facultăți, ba chiar universități, răsărite prin toate ungherele țării, precum ciupercile de sub frunziș. „Mai lăsați-ne în pace cu școala“, țipau alții, așa că au fost miluiți cu doi ani zăbavă – să-și vadă fiecare de pofta inimii după încheierea gimnaziului. Bună socoteală. Mai tăiem de aici, mai înnădim acolo, să iasă croiul pe măsură. Dup-aia s-a vădit că un absolvent de școală de numai 14-15 ani e sortit tăierii frunzei la cîini, că de angajat nimeni n-are voie să-l angajeze. Că doar, Doamne ferește, n-o să muncească la negru. S-a mai tras un croi, cu începerea școlarității la abia 7 ani împliniți și cu generala de cinci clase, dar nici n-a apucat să fie probat, că era clar că strînge la coate. Așa că, exceptînd introducerea clasei pregătitoare, s-a ajuns, tîrîș-grăpiș, de unde plecaserăm, cu un liceu retezat pe din două, jumătate obligație, jumătate desfătare, doar că nu le mai zice „trepte“, ci „cicluri“ și că între ele nu mai e încă un examen de admitere care, oricum, pare să cam fi fost de prisos. Că vechea structură își dovedise cu vîrf și îndesat falimentul în „vechiul sistem“, pare să fi uitat cu toții. Desigur, nu poate fi vorba, într-un nou sistem, de o structură veche. Ea se primenește de la sine, în virtutea legilor de funcționare a sistemului. Așa, de pildă, școlile profesionale nu mai pot fi școli profesionale. Ele, precum pasărea Phoenix, renasc drept școli de arte și meserii. Și tot așa.
Azi pare că intrăm într-o nouă etapă amnezică, pe măsură ce ne apropriem tot mai larg și mai vehement comandamentul legăturii dintre studii și piața muncii. Tocăm, ni se spune, banii contribuabililor de pomană, pregătind absolvenți de care nimeni nu are nevoie. Am invadat, ni se spune, piața muncii cu diplome de prisos, care nu au nici o căutare. Mai că-mi vine să întreb care piață a muncii. E cumva vorba despre cea din România? După mine, e una decrepită și confuză. Dar, în fine, nu mă bag, nu mă amestec: nu mă pricep. Atîta doar, mă gîndesc și eu să ne gîndim de trei ori înainte de a ne face un ideal din a turna educația după chipul și asemănarea ei. S-ar putea să iasă o chestie la fel de bezmetică și sclerotică. Să mai avem puțintică răbdare înainte de a proclama voinicește „un program de studii = o calificare = o meserie = un viitor de aur“.
Dar nu despre asta voiam să vorbesc, ci despre amnezie. Mai rău chiar: despre ciclicitate. Despre faptul că mitul eternei reîntoarceri nu e doar un mit.
În momentul de față, evoluția învățămîntului superior românesc pare să reia ciclul străbătut de acesta în perioada comunistă. Mai întîi, în anii ’50, o explozie efervescentă. Carte pentru popor. Largi cohorte de tineri invadînd porțile facultăților cu elan revoluționar, profesori făcuți sau reciclați peste noapte întru dreapta învățătură – schimbînd ceea ce e de schimbat, taman ca în anii ’90. Apoi, de prin anii ’70, o nouă viziune își face loc, inițial timid, apoi tot mai viguros, în învățămîntul românesc. I se spunea, în jargonul mai primitiv de pe atunci, „legătura cu producția“. Asta a însemnat, de pildă, că Liceul 32, o excelentă unitate școlară cu 12 clase din cartierul în care locuiam, s-a făcut școală de pielărie și blănărie. Mă întreb cîte eforturi s-au depus pentru reconstrucția acestui liceu, actualmente sub titulatura „Nicolae Iorga“.
Mai departe. La „I.L. Caragiale“, unde am fost nevoit să mă strămut după încheierea gimnaziului, aveam parte o zi întreagă pe săptămînă de ceva ce cred că se numea „educație tehnologică“ – înșurubam timp de șase ore niște piese pe niște tăvi de metal. Îmi amintesc că o dată, deoarece aveam inspecție în școală și ritmul nostru de asamblare, impulsionat de maistrul-profesor, devenise periculos de alert, am fost puși după vreo trei ore să deșurubăm tot și să o luăm de la capăt, că doar nu era să fim surprinși stînd degeaba. Cred că am primit, la sfîrșitul liceului, și o diplomă de tehnician electronist sau cam așa ceva.
Mai departe. În armată fiind, cea scurtă, menită fericiților care tocmai promovaseră concursul de admitere la facultate, ne-am trezit cu zvonul că facultățile la care fuseseră admiși parte dintre colegii noștri, cea de sociologie și cea de psihologie, fuseseră desființate. După cîteva zile s-a adeverit că zvonul nu era zvon, iar împricinaților li s-a cerut să declare la ce alte facultăți doresc să meargă. Spuneți și dumneavoastră: ce pot produce niște sociologi sau psihologi, afară de dezordine și indisciplină? Însă n-au fost nici pe departe singurele domenii afectate. Se pare că întreg învățămîntul teoretic a colapsat, pe toate treptele lui. Că și atunci, ca și azi, „teorie“ și „teoretic“ deveniseră cuvinte de ocară. Avem nevoie de oameni pricepuți, nu de oameni inteligenți.
S-au economisit, în schimb, niște bani la buget. S-au mai plătit niscaiva datorii externe, dar, după cum bine se știe, nu suficient. Iar în anii ’90, cînd a început goana după specialiștii care să reconstruiască ce se dărîmase cu atîta rîvnă – ia-i de unde nu-s. Poate de pe la Uzinele „Tractorul“. Sau poate de la uzina de armament de la Mîrșa – oare mai e un secret că acolo se fabrică blindate, nu biciclete? – unde a fost trimis un coleg de facultate, absolvent de limbi orientale, prin repartiția obligatorie de la final de studii. Iar acolo i s-au repartizat și sarcinile de serviciu: să vegheze asupra copiatorului instituției. Opt ore pe zi. Chiar așa.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
