O aberaţie statistică

– Cînd aveam 14 ani, Geta mi-a ghicit că o să dau peste tine.

– Cine e Geta?

– Mătușă-mea vrăjitoare.

Rîde uşor şi se uită la el cu neîncredere.

– Serios.

– „Serios“ ăsta e cea mai proastă încercare de a mă agăţa. Şi chiar îmi place de tine.

Au fost o zi şi o seară cam stranii. S-au întîlnit la un eveniment, apoi aşa s-au înlănţuit lucrurile încît au rămas împreună toată ziua. Iar seara s-au reîntîlnit la un prieten comun ca să vadă un meci de fotbal. În total au fost vreo douăzeci de oameni. S-a pariat pe scor şi ei doi au fost singurii care au ghicit scorul. Cumva au fost forţaţi să plece împreună cu alţi doi, dar au rămas rapid singuri şi acum stau pe o bancă într-un parc, în mijlocul Budapestei. Nu e nimeni în jur – e aproape 2 noaptea.

– Pot să îţi dovedesc.

– Cum ai putea să îmi dovedeşti?

– O sun pe maică-mea. A fost şi ea acolo la ghicit.

Se uită curios la el. Pupilele îi sînt dilatate, iar verdele rămas este destul de strident.

– O suni pe maică-ta la 2 noaptea să o întrebi dacă îşi aminteşte că mătușa-ta ţi-a ghicit în cafea că o să te întîlneşti cu mine?

– Da.

El zîmbeşte cu gura pînă la urechi.

– Îmi amintesc bine asta, că doar a fost superciudat. Geta mi-a spus că o să-mi arate cu cine mă căsătoresc într-o verighetă la 12 noaptea şi apoi o să-mi ghicească. Am rîs ca un căpiat şi i-am spus că nu sînt gagiu, aşa că la mine nu are cum să funcţioneze vrăjeala. Geta s-a enervat rău şi în noaptea aia mi-a spus că la 31 de ani, pe 5 mai, o să am o cotitură în viaţă. O să întîlnesc o evreică al cărei nume începe cu litera K, dar în altă ţară, nu în România. La vremea aia, în comunism, a sunat cît se poate de aiuritor. În verighetă nu a apărut nimeni, aşa că e clar că nu mă însor.

Rîde. Numele ei începe cu K, iar K ştie că e rom.

– Sigur nu unguroaică-evreică?

Rîde şi ea.

– Pe bune.

Îi sticlesc ochii.

– Sînt evreică, dar asta nu era chiar greu de ghicit. Hai, sun-o pe maică-ta şi pune-o pe speaker.

Telefonul sună de cîteva ori şi maică-sa răspunde. E adormită şi confuză. Îi spune repede despre ce e vorba şi o roagă să îi confirme ceea ce îşi aminteşte.

– Nu îmi amintesc deloc aşa.

K zîmbeşte sarcastic.

– Cum nu? Eşti sigură?

– Sînt sigură. Ţi-a zis că o să te întîlneşti cu cineva pe care o cheamă Edith. Cu th.

– Edith? Eşti sigură? Ăsta e un nume tare straniu pentru România.

– De asta îmi şi amintesc. Şi a mai spus că o să o recunoşti pentru că o să aibă trei chei: una galbenă, una verde şi una albastră. Şi că nu o să fiţi împreună, dar o să îţi schimbe viaţa aşa cum i s-a schimbat ei la Semenic.

– Sigur nu era cu litera K?

– Sigur nu. Dar de ce te frămîntă asta acum?

– Nimic. Am visat asta şi am vrut să te întreb.

– Aaa! Şi a mai zis ceva.

– Ce?

– Că o să fie evreică.

Închide telefonul şi dă din umeri.

– Eu mi-am amintit diferit. Dar măcar cu evreica am nimerit-o.

Se întoarce spre ea. K e palidă-palidă şi tremură serios.

– Ce dracului e asta? Cum ai făcut asta?

– Cum am făcut ce?

– Asta, spune cu dinţii clănţănind de tremurat.

– Ce anume? Nu prea pricep ce vrei să zici şi mă cam sperii un pic.

Deschide geanta. Îşi scoate cartea de identitate. O cheama şi Edith. Şi are şi o legătură cu trei chei. Una galbenă, una verde şi una albastră.

– Nu poţi să faci glume de felul ăsta. What the fuck is wrong with you?

Engleza suna straniu şi reverberează în parcul gol. Un cîine începe să urle şi în cîteva secunde se aud vreo douăzeci-treizeci de cîini urlînd.

A fost cea mai dură noapte pe care mi o pot aminti. Mi-a fost clar că nu o să pot dormi şi am încercat să construiesc un model matematic pentru a calcula probabilitatea ca toate să fie o coincidență. O serie de minimum cinci coincidenţe relaţionate dau nişte rezultate imense. Data exactă a întîlnirii, originea, ambele nume, cheile şi localul, chiar dacă ambiguă în momentul întîmplării, odată puse într-un model logic practic pulverizează noţiunea de logică. Au trecut cîteva săptămîni bune pînă cînd creierul meu a reuşit să ignore ceea ce s-a întîmplat şi am reuşit cumva să dorm cît de cît normal. După cîteva luni am început să uit. M-am convins cumva că ceea ce mi s-a întîmplat e o aberaţie statistică.

Bărbatul se trezeşte brusc. E clar îmbătrînit. Telefonul se aprinde.

– E 5 mai, 3,10 ora ta. Au trecut zece ani, Val, şi tot nu scap de asta. Poţi să faci să se oprească?

What the fuck is wrong with me?