Vise de Anul Nou...

Site-ul rusesc City reporter şi-a pierdut 66% dintre cititori în ziua în care a hotărît să publice exclusiv informaţii pozitive. Anunţul acesta a făcut ocolul site-urilor româneşti înainte de sărbători. 

S-a încercat şi la noi ceva similar, şi cam cu acelaşi efect. Nu ţine, lumea vrea să fie impresionată. Se pare că un text „bun“ – adică unul care să facă rating – nu trebuie să ofere informaţii, şi cu atît mai puţin idei, ci în primul rînd motive de emoţii, de la ură şi teamă la entuziasm. Iar cînd este vorba despre un „text de autor“, emoţiile sînt anterioare textului,

ca să spun aşa:

sau, dimpotrivă,

Şi, ce să vezi, cu rare excepţii, textul va fi declarat o „tîmpenie“ sau un lucru „deştept“, indiferent de ce scrie în el; antipatia sau simpatia sînt totul, ideile sînt moft. Drept care mulţi şi renunţă la idei, pentru a enunţa doar atitudini; de regulă negative, căci „asta vrea publicul“ – şi aşa simţesc şi ei! 

Comentariile de pe site-uri, bloguri etc. sînt şi ele pe măsură. Mă „emoţionează“ totdeauna, în 66% din cazuri mă enervează, în 33% mă entuziasmează, dar (aproape) niciodată nu mă interesează. În majoritatea cazurilor, ele sînt opera unor

profesionişti, afişîndu-şi narcisic superioritatea:

Alteori este vorba însă de adevăraţi

ai reţelelor virtuale, care nu au opinii, ci convingeri ferme: dacă le împărtăşeşti, te ridică în slăvi; dacă nu, să te ferească Dumnezeu! Mai sînt apoi

, comparativ mult mai simpatici:

– este laitmotivul lor. Mai e totdeauna ceva ce n-ai spus sau care putea fi spus şi altfel – ceea ce de multe ori este adevărat, doar că nu acele ceva-uri erau miza textului. În sfîrşit, sînt şi

Sînt cei 33% care au nevoie de emoţii pozitive, de confirmări, dar care nu sînt cu nimic mai interesanţi decît ceilalţi. 

Într-o anumită măsură, este foarte normal, dar numai într-o anumită măsură. Redusă la un trafic de emoţii, comunicarea publică ar putea fi rezumată uneori la emoticoane. Informaţiile nu mai sînt ceea ce sînt, ci ştiri negative sau pozitive. Ideile, analizele, argumentele sînt, la rîndul lor, simpatice sau antipatice, mă confirmă sau, dimpotrivă, pretind cu totul altceva – ceea ce nu e bine, pur şi simplu aşa ceva nu e posibil! Un text/comentariu „bun“ este, în consecinţă, cel care îţi confirmă părerea, nu unul care ţi-o schimbă. A apărut şi s-a dezvoltat astfel o nouă specie literară:

Este riscul cronic al blogurilor în general, cu o retorică diferită, ce ţine mai degrabă de oralitate, menită mai mult să impresioneze decît să convingă şi care se poate dispensa – şi, de cele mai multe ori, se dispensează – de analize sau argumente mai precise, de teamă să nu plictisească publicul. Există, desigur, şi riscul opus, al celor care confundă blogul cu catedra şi vor să dea lecţii cu orice preţ. De regulă însă, comunicarea devine o ciondăneală de cîrciumă, dar fără buna-dispoziţie şi francheţea discuţiilor dintre prieteni la o bere. Rezultatul nu este, în consecinţă, vreo valoare adăugată, vreo plus-idee, ci menţinerea – sau, în cel mai bun caz, modificarea – unei stări de spirit, un mesaj păstrat nu atît în cuget, cît în simţiri. 

Şi totuşi, nu e nimic rău în cugetare. Este un lucru normal şi el, la îndemînă şi, mai ales, util atît social, cît şi personal. De asemenea, este benefic, atît social, cît şi personal, să-ţi confrunţi cugetările cu cele ale altora, să încerci să convingi, dar şi să te laşi convins, să descoperi într-un final că ai avut dreptate, dar, în egală măsură, că ai greşit: să înveţi din greşeli – spune o platitudine înţeleaptă. Am avut parte recent de o astfel de lecţie.

Am trimis un articol, la care ţineam destul de mult, unei importante reviste franceze, unde mai publicasem de-a lungul timpului. Peste şase luni, mi-a venit înapoi făcut praf: nepublicabil! Şi iată de ce... Urmau cîteva pagini de tocat mărunt, precis, detaliat, argumentat; nici un „emoticon“ însă!

Nu există nimic mai folositor decît cineva care îţi

unde şi ce ai greşit. Am fost într-o asemenea stare de entuziasm, încît i-am scris editoarei să-i mulţumesc. Şi m-am apucat de treabă. 

Desigur, ar fi o dovadă de pedanterie, ba chiar pur şi simplu de prostie să ceri de la mass-media să fie

, precum o publicaţie academică. Dar într-o comunicare publică, fiecare dintre noi sîntem – sau ar trebui să fim – un astfel de

şi ar trebui să ne tratăm reciproc în consecinţă. Pentru aceasta, cei care scriu ar trebui să o facă pe înţelesul acestui public larg căruia i se adresează, iar cei care citesc ar trebui să aibă o singură calitate: să ştie să asculte. După care să reacţioneze, respectînd aceeaşi regulă a jocului. 

Visez aşadar – şi vă urez –, pentru 2015, un spaţiu public în care oamenii să se asculte între ei. După care, parafrazîndu-l pe Caragiale, să cînte... polemica!  

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.