Un corp office, măsura middle class, vă rog!

– Se pare că unul dintre primele lucruri pe care le fac cei care vor să intre în „clasa de mijloc“ este să-și pună o fațetă dentară! 

– ?

– Ne-au confirmat și niște stomatologi! Se pare că e tot mai la modă…

Și urmează o cascadă de detalii. Discuția se poartă în jurul unei cercetări despre clasa de mijloc și cultura materială în România, coordonată de colega mea Magda Crăciun. Habar n-am ce-s alea „fațete dentare“ și cu ce se ocupă acești smile designers, așa că mă reped la Google. Aflu că „tot mai multă lume este atrasă de ideea unui zîmbet perfect și de modurile în care îl poate obține“ și că e bine să-ți „planifici un zîmbet nou“. Un stomatolog confirmă cele spuse de colegii mei: „Aplicarea fațetelor e un serviciu foarte solicitat în ultima perioadă, deși această tehnică există de mulți ani și s-a perfecționat în timp. Oamenii au început să își dea seama de valoarea pe care o are prima impresie“. 

Peste cîteva zile, mă întîlnesc cu o altă fostă studentă, care își face terenul de ceva vreme în Azerbaidjan, și îi spun povestea cu fațetele dentare:

– Hm, acum îmi dau seama… – cade ea pe gînduri. Toate fetele din noua burghezie a petrodolarilor din Baku își fac operații estetice la nas.

– ?

– Da, că azerii au nasul mai borcănat, așa, și vor să-l aibă drept, ca occidentalii. Am văzut asta și în Iran…

– Dar de ce? – nu încetez eu să mă mir.

– Ca să arate că sînt din familii înstărite, că nu au rămas la coada vacii, ca să spun așa, că s-au civilizat – și sînt mai bune de măritat. Iar cele care nu au bani pentru operație își pun un plasture pe nas și umblă cu el pe stradă.

Nu știu nimic nici despre acest gen de operații estetice, așa că mă întorc la Google. Dau imediat peste un articol: „Oriental nose elongation using an L-shaped polyethylene sheet implant for combined septal spreading and extension“. Și mă lămuresc. Îmi aduc aminte apoi de elongațiile corporale pentru care tinerii chinezi aspiranți la corporații stau pe listele de așteptare și cîte doi ani: au observat că, inconștient probabil, angajatorii occidentali preferă candidații ceva mai înalți, așa, ca ei…

Lucrurile încep să se lege în capul meu și mă lansez în speculații. „Cheia“ o constituie fațetele dentare: fațetă, față, înfățișare… Înfățișarea statusului, status la purtător, importanța primei impresii… Un corp office, măsura middle class, asta e! – am eu o revelație. Și o pornesc mai departe.

În toate economiile „emergente“, de la cele postcomuniste la cele petroliere, clasa de mijloc, mondializată rapid, este (inițial, cel puțin) una mai degrabă aspirațională. În România, de pildă, procentul celor care au bani doar pentru strictul necesar este pe undeva la 40-50%, dar cam trei sferturi se percep ca fiind în „clasa de mijloc“ – și fac tot ce pot ca să lase această impresie. În fond, pînă se mai așază lucrurile, importantă este percepția socială: ești ceea ce dai impresia că ești. Iar această impresie trebuie construită în consecință. Cum? Prin mașină, desigur, și prin „case făloase“. Da, dar asta este mai degrabă opțiunea aspirațională a celor nou-veniți, a noilor îmbogățiți, proveniți mai de la țară, și care vor să demonstreze că au ajuns domni și doamne la oraș. Cei mai de la oraș, care și-a făcut un stagiu prin Occident și prin corporații, preferă să aibă statusul la purtător, să arate că sînt clasă de mijloc, nu că au mijloacele acesteia.

Și-atunci vesticii?

Într-o ironie bine documentată, Barbara Ehrenreich i-a portretizat prin „smile or die“, titlul ultimului său best-seller, urmărind concubinajul dintre optimismul normativ al gîndirii pozitive, industria fericirii și fundamentalismul de piață al consumerismului. Ehrenreich a pornit în investigația sa jurnalistică de la o experiență personală: bolnavă de cancer, speriată de posibilitatea morții și supărată pe nedreptatea sorții, Barbara era acuzată atît de medici, cît și de colegele de salon că atitudinea ei „pesimistă“ este nu doar periculoasă, ci de-a dreptul nesănătoasă: „Pesimismul ăsta al tău o să te omoare!“ – a admonestat-o o prietenă. Așa, carevasăzică, pesimismul, nu cancerul o să mă omoare – s-a enervat ea, iar cînd s-a însănătoșit, a pornit pe urmele acestui mit american.

Povestea este mai veche și a fost acreditată cel puțin din anii 1980, cînd sociologul Arlie Russell Hochschild a introdus conceptul de „muncă emoțională“, adică activitatea de a vinde zîmbete așa cum vinzi o cafea. În prezent, conform acestei convingeri sociale, „singurele obstacole în calea sănătății și prosperității sînt în noi înșine. Dacă vrei să-ți îmbunătățești viața – atît material, cît și subiectiv –, trebuie să-ți îmbunătățești atitudinea, să-ți revizuiești reacțiile emoționale și să-ți focalizezi gîndirea“ – constată Ehrenreich. Toate acestea riscă să ne închidă într-o interioritate falsă și vinovată, dar deschisă și altruistă cu cei din jur. Astfel, „zîmbetul“ sprijină necondiționat starea de spirit a societății – și, prin aceasta, prosperitatea ei. În acest sens, Dan Pashman afirma, mai în glumă, mai în serios, în The Big Money din noiembrie 2009: „Dacă mamele noastre ar fi economiste amatoare, ne-ar sfătui de mici să ne acoperim gura nu cînd strănutăm, ci cînd sîntem supărați. Deoarece, procedînd astfel, am putea să ajutăm prevenirea recesiunii“. 

S-ar părea deci că, pentru economiile stabile și avansate, apartenența la clasa de mijloc – și, în general, la categoriile sociale superioare, active, singurele  care „contează“ cu adevărat – este o chestiune de valori, de atitudini interioare, înfățișarea exterioară fiind doar ulterioară, o expresie socială conformă crezului personal. Dimpotrivă, în economiile emergente, procesul este invers, de la exterior spre interior, de la înfățișare la asumare, de la în-chipuire la în-corporare. Oricum ar fi, corpul este și rămîne o sociogonie, o metonimie în-corporată a relațiilor sociale. Modelări ale corpului (craniu, gît, urechi, gură, picioare) conform cu un canon magico-estetic și/sau politic (de status) au fost practicate din preneolitic pînă la Hitler. Nimic surprinzător deci că zîmbetul este și el, în prezent, o declarație de conformitate de status. O privire mai atentă la practica fațetelor dentare ne poate dezvălui astfel o adevărată economie politică a zîmbetului – și constituie, prin aceasta, o economie politică în sine.