Totul e (şi rămîne) de tradus

Mi-am petrecut translația sufletească dintre ani cu traducerea lui Bach de către Liszt din preludiu și fugă, expediată de Ciprian, care mă alimentează, somnambulic, cu interpretări rare, și cu fantoma traducerii care îl bîntuie, vizionar, pe Bogdan. Lui Vintilă, care face deja oficii de traducător; intelectual-traducător – îmi scrisese acesta pe cartea sa, Totul trebuie tradus. Noua paradigmă. Îl ascultam pe Alexis Weissenberg cîntînd, îl citeam pe Bogdan Ghiu expunîndu-și, febril, „manifestul“, și mă gîndeam, desigur, la ale mele, regăsindu-mă în traducere pentru a mă pierde apoi în vidul național de traducere. Retras în liminalitatea dintre ani, întorceam pe toate fețele afirmația-brand-de-spirit: „Putem comunica și ne putem înțelege numai în măsura în care ne traducem“…

Ne cunoaștem complexele de „cultură minoră“. Bogdan Ghiu iese, triumfător, din ele. „Culturile care nu se iau în serios nu sînt minore, ci subordonate. Culturi-obiect, care disprețuiesc traducerea, dar nu visează decît să fie traduse în limbile stăpînilor, pentru a ajunge să servească drept mărfuri exotice apreciate pe piețele acestora, rafinîndu-le gusturile cu «coloniale». Culturile minore, care traduc, care adică își asumă caracterul secundarizant și depreciat, «minor», al traducerii pentru a trezi la conștiința politică generală a faptului că o cultură înseamnă traducere și că a traduce nu înseamnă doar a traduce, preiau negociind, afirmîndu-se exact în măsura în care propun echivalente proprii, locale. Cine traduce stăpînește, conduce – sau măcar nu e stăpînit în mod inconștient, fericit, are mai multe șanse de a fi respectat, e subiect, nu obiect.“

Culturi minore și culturi subalterne, subordonate… O cultură „minoră“ poate fi mare fie și – sau, poate, doar… –  prin limba sa. Iar asta nu în măsura în care este tradusă, ci în aceea în care traduce, recreînd eventual chiar toate culturile lumii în imagi-națiunea sa, vorba lui Ilarie Voronca (Ghiu îl preferă pe Nichita Stănescu, acest „poliglot de limba română“). O cultură reputat „minoră“ poate să aleagă, deci să fie „mare“ (căci „minor nu ești, ci devii, îți propui să devii“ – sau te abandonzi în a fi ce-a fost să fie…), poate adică să devină „serioasă“, să aleagă să se ia în serios, participînd la jocul cultural (ontologic?) al traducerii. Poate, adică, să aleagă mîndria de a fi. Căci a fi doar obiect de traducere în loc de subiect al traducerii, a dori să fii tradus mai mult decît să traduci înseamnă, de fapt, a (te) disprețui. Totul e să refuzi, cu inocentă mîndrie, statutul de subordonare. Sună ceva mai bine decît „Dacă vrei, poți!“…

„Doar culturile care se iau în serios traduc“ – declară, programatic, Bogdan Ghiu. „Restul, culturile subalterne, învinse, supuse, neeroice (există un eroism imanent, structural, al culturii, ca opoziție și rezistență față de dat), culturile traduse și non-traductive vorbesc deja în limba (limbile) stăpînului (stăpînilor), se înțeleg nu numai cu acesta, ci și în sînul lor, între propriii lor membri și subiecți, în limba stăpînilor, care le impune și le inculcă astfel categoriile și schemele ei «universale» (universalizate) de înțelegere și de construire a realității: «gîndirea» însăși, «propriul» însuși.“ Senin supuse, „culturile subalterne“ se așază într-o realitate de împrumut și gîndesc prin procură în limba dominantă, adică a Puterii – căci „singurul agent universalizant e puterea“. Există însă un soft power al minoratului cultural care își ia în serios vocația universală de cultură și se așază într-o ligă vocațională a țărilor nealiniate – ne face să visăm (gîndim) Ghiu.

Concret însă, cine este subiectul acestei „traduceri“? Nu individul-traducător, mult prea mic pentru un război atît de mare, și nici „cultura“ ca atare, mult prea generică pentru o strategie atît de circumscrisă. Am putea vorbi, cu o oarecare aproximație, de elite sau de metafora elitelor ca subiect potențial și dezirabil. Dar, constată Bogdan Ghiu, „cel mai adesea, primele care își supun popoarele, cetățenii, societățile acestui proces de aculturare forțată, de privare de traducere, de descurajare a traducerii, de renunțare la traducere și, astfel, de abdicare de la rezistență, sînt elitele. Întotdeauna, elitele sînt primele care vorbesc limbile dominante și care îndeamnă la ne-traducere, dîndu-se în vînt, printr-o adevărată întrecere și emulație în cercurile lor, să introducă și să impună limbile dominante, cu categoriile și criteriologia lor, adică să ocolească, să sară necesitatea de a traduce ca manevră și spațiu de rezistență subiectivantă“.

Să ne înțelegem: nu traducătorul, ci filozoful Ghiu vorbește aici; și nu vorbește, filologic, despre traducere, ci, de-a dreptul ontologic, despre Traducere. Căci nu despre numărul de cărți traduse într-un sens sau altul este vorba aici, ci despre înseși fundamentele unei „arte a conversației“ care face posibilă sau ratează comunicarea productivă dintre culturi, precum și aceea între membrii/segmentele aceleiași culturi („traducere există nu doar între limbi diferite, ci în sînul aceleiași limbi“ – ține să precizeze Ghiu). Coexistența în spațiul aceleiași limbi, al aceleiași culturi, al aceleiași societăți este, astfel, o traducere de fiecare zi, tocmai pentru a face posibilă și a da sens acestei coexistențe. Ontologică, o „permanentă hominizare a omului“, arta conversației este, de fapt, o practică de traducere cotidiană a Celuilalt pentru a permite întîlnirea cu Sine. În ultimă instanță, „traducerea“ este o chestiune de respect umanist, de sine și de celălalt, de efort reciproc al fiecăruia de a-l „traduce“ (și nu de a-l „interpreta“, ego/etno-centric) pe celălalt pentru a-l accepta și a te apropia de el – și a sfîrși deci prin „a vorbi aceeași limbă“ (aceleași limbi). În termeni politici, este premisa unui adevărat „drept la diferență“, poliglot, cosmopolit și nu relativist.

Din această perspectivă, este clar că România suferă de traducere. Toată lumea vorbește, puțini ascultă și nimeni nu are răbdarea să traducă, unii închiși orgolios în intraductibilitatea proprie, alții mutați deja în neo-bruxelleză și cei mai mulți deschiși populist într-un esperanto din și în care fiecare înțelege ce vrea. Elitele se traduc, eventual, între ele, iar media au uitat că sînt – și nu mai știu să fie – traducere, „traducere intra-lingvistică“, în și pentru spațiul cultural pe care ar trebui să-l slujească. Drama ontologică a României-salată-de-cuvinte: un spațiu public de bîlbîiți, adică de barbari care au cucerit cetatea.

Vintilă Mihăilescu este antropolog, pro­­fe­sor la Școala Națională de Științe Po­litice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, Bu­cu­rești, 2015.