Suveranul
– Nu ştiu cum să spun, are ceva de... de suveran, asta a fost impresia mea de prima dată cînd l-am văzut!
Stau afară la o ţigară, cu fotograful care s-a ocupat de imaginile cu Ivan Patzaichin pentru sărbătorirea care trebuie să înceapă înăuntru, la Teatrul Naţional; tocmai a împlinit 65 de ani şi nişte prieteni au vrut să-i facă o surpriză. Şi chiar i-au făcut! „După cum ştiţi, am fost singur la părinţi“ – va spune Patzaichin, la un moment dat. „Dar acum cinci ani, Dumnezeu mi-a dat un frate, un frate de suflet: pe Doru Frolu.“ Iar Doru a pus acum în scenă un spectacol de suflet (nu un show!), care i-a mers la suflet lui Ivan. Acest om care nu ştiu să-şi fi pierdut cumpătul vreodată în viaţă, a stat, la sfîrşitul serii, cîteva minute bune pe scenă, cu lacrimi discrete în ochi şi nevenindu-i să creadă că nu-şi mai găseşte vocea.
Dar, în cele de faţă, nu vreau să-i aduc şi eu un omagiu lui Ivan Patzaichin – dacă i-aş fi spus că intenţionez să scriu această pilulă, m-ar fi rugat, jenat, să nu o fac. Mă gîndeam însă că ne plîngem tot mai des, în ultima vreme, că avem nevoie de simboluri naţionale, de modele care să ne călăuzească prin mizeria vieţii cotidiene, dar nu mai există. Iată, există! Şi sînt mult mai mulţi decît credem noi, doar că avem nevoie de luminile rampei pentru a-i vedea. Iar atunci cînd îi punem pe scenă, o facem doar pentru a le căuta defecte: la noi, un mare român a fost totdeauna doar un român mort...
Ce avem deci de învăţat de la Ivan, aici şi acum?
În primul rînd, Ivan este un om cu rădăcini.
Rădăcini în Delta unde s-a născut, ceea ce înseamnă un om al naturii. Nu ecologia l-a făcut să descopere natura, ci relaţia sa firească cu natura l-a făcut să devină un ecologist autentic. Sună a propagandă ecologistă uşor bombastică, ştiu, dar asta e, natura este însăşi natura sa.
Rădăcini în neamul în care s-a născut, adică lipovean, purtîndu-şi identitatea cu firescul ecumenic al celor de neam vechi. Zîmbeşte deci de cîte ori i se atribuie toate clişeele neamului său: „Mergeam la pescuit cu Ivan“ – povestea unul –, „dar al naibii lipovean nu voia să se suie în barcă pînă nu-i dădeam o sticlă de vodcă. Îţi aduci aminte, Ivane, de cheful ăla, cînd ne-am făcut praf cu toţii?“ – îi dau tîrcoale alţii. „Nu“, zîmbeşte Ivan, care n-a pus picătură de alcool în gură în toată viaţa sa de sportiv, dar de, e lipovean... La olimpiada de la Moscova însă, cînd a fost invitat să spună şi el două cuvinte, a cerut un translator. „Bine, dar tu vorbeşti ruseşte!“ – s-au revoltat organizatorii. „Da, vorbesc ruseşte, dar sînt român!“ – le-a explicat Patzaichin.
Ca orice fiinţă cu rădăcini, prinde rădăcini oriunde găseşte un sol bun. A prins la Ploieşti, la soţia sa, unde a devenit un soi de ginere pe curte, spre mirarea unora şi bucuria altora. „Ştiţi“ – îmi explică un domn de lîngă mine, într-o pauză a spectacolului – „acum îl vedeţi printre lipovenii lui, dar majoritatea prietenilor săi sînt de la Ploieşti, de la Doamna, ca şi mine!“ Lipoveni, ploieşteni, ce contează...
De la Doamna însă da, asta contează, căci, ca orice om întreg, nici Ivan n-ar fi el însuşi fără dînsa. Cum să explici însă, fără să cazi în desuetudine, că asta se cheamă iubire? Drept care, nici Ivan nu vorbeşte despre iubirea sa, o trăieşte.
Rădăcinile i-au permis apoi să se înalţe şi să se răsfire, să iasă din lotca sa spre lumi aparent îndepărtate. Este Ivan iubitorul de teatru şi de muzică, Ivan care chiar patronează „pe bune“ şi spre surprinderea tuturor o colecţie de design vestimentar. Ivan care are mai mulţi prieteni printre artişti decît printre sportivi.
Dar mai presus de toate, rădăcinile i-au permis lui Ivan să rămînă drept toată viaţa sa. A cunoscut multe somităţi, dar, cînd i-au călcat pragul, le-a tratat ca o gazdă ospitalieră, ca pe oricine altcineva. Odată s-a stîrnit panica: „cîteva ore, România a fost neguvernată“ – au titrat ziarele a doua zi. Toată conducerea României, în frunte cu Iliescu şi Năstase, se oprise la un pahar de vin sub umbrarul lui Ivan, pe malul Snagovului; SPP-ul le pierduse urma. A fost curtat pentru diverse funcţii, mai mult decît o dată. Cînd a avut ezitări, a mers la părintele lui de căsătorie şi l-a întrebat: „Ce să fac, părinte?“ „Nu te bagi, Ivane, nu te bagi, politica nu e pentru tine“ – i-a răspuns acesta, de fiecare dată. „Bine, părinte, nu mă bag.“ Şi nu s-a băgat. Dar nici nu a acceptat să fie încălecat de putere, oricare ar fi fost aceasta, de la antreprenorii de peşte sau primarii cu care cooperează în diversele sale proiecte, şi pînă la preşedinţi de judeţ sau de ţară. A rămas printre oameni, egal printre egali. Altă formulare şchioapă, dar asta este, din nou: nu l-am auzit pe Ivan vreodată schimbînd tonul sau privirea dacă vorbea cu beţivul din vecini sau cu cine ştie ce VIP. Mai mult, vorbeşte la fel şi cu pelicanu’ Gogu, alt prieten constant al său.
Toate acestea au făcut din Ivan Patzaichin un suveran. Să deschidem DEX-ul şi să ne aducem aminte: figurativ, un suveran este „o persoană sau o colectivitate liberă să dispună de soarta sa, de actele sale.“ Oare nu asta aşteptăm de la un model de viaţă într-o lume în care este tot mai greu să-ţi păstrezi busola şi să mergi pe o cale dreaptă? Ce altceva poţi să pretinzi de la un simbol naţional?
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.
