Premiul Nobel pentru pace sub stare de asediu
Your pa’ is rich and your ma’ is good looking / So, hush, little baby don’t you cry… Ella Fitzgerald susură din plafon și umple spațiul gol al barului care se expune soarelui mediteranean pe toate cele trei laturi ale celui mai elegant hotel din Tunis. Din cînd în cînd, vocea Ellei este acoperită de rîsetele ultimilor reprezentanți ai rasei bogate care, afundați în fotolii generoase, își sorb băuturile. Privesc prin pereții de sticlă piscina cu rotunjimile ei de cadînă, în care nu se va mai scălda, probabil, nimeni: turismul a scăzut cu 70%, iar hotelul urmează să se închidă în curînd. Îngrijitorul piscinei pescuiește, grijuliu, o frunză de palmier care plutea pe apă. Pe lîngă el trece unul dintre paznicii cu cîini antrenați să descopere explozibili. Aș ieși să mă plimb prin oraș, dar sîntem la periferia lui și nu avem voie să părăsim spațiul securizat al hotelului. Afară, Tunisia este în stare de alertă maximă după ce, cu cîteva zile în urmă, un tînăr s-a aruncat în aer împreună cu garda prezidențială în chiar centrul Capitalei. La cîțiva kilometri de graniță, în Libia, ISIS și-a instalat o nouă tabără de antrenament care dă fiori reci tunisienilor. Înăuntru, în acest palat al lui Ali Baba, noi, o colecție selectă de capete gînditoare, sărbătorim premiul Nobel pentru pace care tocmai a fost înmînat la Oslo societății civile tunisiene. Și discutăm despre viitorul relațiilor delicate dintre politică și religie, sub oblăduirea discretă a Fundației „Konrad Adenhauer“: ONU și Europa speră ca soluția democrației creștine de rit german să poată fi aplicată și țărilor arabe, începînd cu Tunisia și, poate, Marocul. Alături, într-un hotel la fel de bine păzit, protagoniștii crizei libiene negociază, în prezența noului reprezentant al ONU, o altă pace, care ar urma să fie stabilită la conferința de duminică de la Roma. Peste drum, dincolo de un crîng în care dispar periodic oameni, se află sătucul mizer ridicat de Bourguiba cu ani în urmă pentru pescuitorii de bureți. Acum, cam fiecare familie are măcar un băiat plecat să lupte în Siria.
Societatea civilă tunisiană… Premiul Nobel a fost acordat „cvartetului“ care a realizat, începînd cu 2013, „dialogul național“: UGTT, federația sindicală, Utica, reprezentînd patronatul, LTDH, Liga Tunisiană a Drepturilor Omului, și Ordinul Național al Avocaților. Ce înseamnă, de fapt, această „societate civilă“?
Tot ceea ce a fost disponibil și apt de luptă… – zîmbește gazda mea, profesorul Haddad, președintele Observatorului Arab al Religiilor și Libertăților. Inițial, Utica, de pildă, nu a vrut să participe, dar pe urmă și-a zis că, dacă sindicatele sînt la masa tratativelor, e bine să fie și ei acolo. Acum sînt în proces cu UGTT pentru niște creșteri salariale…
Da, dar pe timpul dialogului național, și ei au participat și au fost importanți în obținerea rezultatelor – intervine Mohamed Salah Khrigi, vechi sindicalist și purtătorul de cuvînt al Ligii Tunisiene pentru Drepturile Omului. Marea luptă a fost de a se debarasa de interesele particulare ale diferitelor grupuri, oricît de legitime ar fi fost, pentru a identifica și susține doar interesul național. „Cvartetul“ este foarte divers în interior, dar împărtășim cu toții un repertoriu de principii de bază pentru a salva țara.
„Interesul național“… Mă gîndesc la Oprea și îmi vine să rîd… Haddad îmi ghicește gîndurile și intervine:
– Nu e ce crezi! Esențial aici este faptul că dialogul a avut loc între instituții democratice reprezentative pentru societate și nu între facțiuni religioase ale societății! Rezultatul a fost, în final, schimbarea Constituției. Și, mai ales, introducerea unui articol care neagă „infailibilitatea Prințului“: președintele poate fi destituit dacă se dovedește că lucrează, conștient, împotriva interesului național. Ceea ce Parlamentul britanic a făcut acum cîteva secole – mă gîndesc eu.
– Sau suprimarea articolului care definea statutul femeii în societate ca fiind „complementar“ celui al bărbatului – intervine și Khrigi.
Știu la ce se referă. Haddad îmi povestise anul trecut cum fiecare articol al Constituției a fost dezbătut la televiziunea publică și în media, în general, pînă s-a ajuns la un consens acceptat și de islamiștii din Ennahda, și de opoziție. Am fost impresionat atunci și m-am gîndit dacă la noi sînt mulți cei care știu măcar un articol din Constituție. Iar Khrigi mi-a povestit acum toate tensiunile interne ale „cvartetului“, de la graba unora de a implementa soluții „evidente“ la stigmatizarea publică a acestor organizații ca nereprezentative pentru „adevărata“ societate civilă din Tunisia. Asta îmi sună cunoscut…
– Și cum ați ajuns la acest „guvern tehnocrat“? – mai vreau eu să aflu.
– Nu există guvern tehnocrat pe termen lung – zîmbește Haddad. Un guvern tehnocrat administrează, nu guvernează. Și asta pînă se mai liniștesc lucrurile și pot fi organizate alegeri reale. E un intermezzo util!
Aviz amatorilor! – mă gîndesc eu în sinea mea.
Este, fără doar și poate, o mare reușită. Dar, de fapt, nu este un „empowerment“ al poporului, căruia puțin îi pasă de acest premiu Nobel, ci o întărire a statului, care, legitimat acum și sub pretextul stării de urgență, a început deja să-și facă arestările și perchezițiile sale discreționare: trei artiști rebeli tocmai au fost arestați pentru intenția de a fuma marijuana (aveau asupra lor foițe de rulat țigări…). O victorie deci, dar și multă ipocrizie…
Mai am cîteva ore pînă la plecarea avionului. Ies afară pe terasă și comand o cafea. În dreapta și în stînga mea se întinde superba coastă cartagineză, acea douce Tunisie despre care unii se mai întreabă încă unde și cînd a dispărut. Înăuntru, hotelul e impresionant de gol. Dezbaterea despre democrație s-a încheiat și toată lumea a plecat mulțumită acasă. Am impresia că joc într-un film: Marele Gatsby la Casablanca?…
Brusc, realizez ceea ce m-a bîntuit din prima zi: filmul este despre acel sfîrșit de Belle Époque, cînd domni și doamne în crinoline rîdeau și dansau în locuri ca acesta, în timp ce afară războiul era deja vizibil pentru restul lumii…
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, București, 2015.
