Peisaje culturale

O expresie cu iz proaspăt de primăvară plutește prin aerul României: peisaj cultural. Mai ales cînd este asociată cu dezvoltare durabilă, sintagma pare însă o invenție din seria „Mințiți poporul cu televizorul“, adică un termen nou din neo-limbajul de lemn al capitalismului global și/sau al politicii locale. Dar nu este așa! Desigur, orice instrument sau strategie administrativă, oricît ar fi ele de bune și de bine intenționate, pot să fie deturnate – dar nu despre demagogie sau corupție este vorba în cele de față.

Ce este deci cu aceste peisaje culturale?

În primul rînd, nu este vorba despre alt tip de peisaje, ci despre o altă perspectivă asupra peisajului, mai exact asupra relației omului cu natura. În al doilea rînd, nu este o invenție recentă a UE, ci un concept cu o vechime acreditată de peste un secol. Pentru a pricepe relativa sa noutate și particularitate, trebuie să aruncăm deci o privire în trecutul mai îndepărtat.

Istoria conceptuală a relațiilor omului cu natura constituie o poveste mult prea complexă a omenirii pentru a fi evocată aici. Dacă restrîngem apoi reperele istorice și ne referim, la fel de schematic, la istoria modernă, am putea considera că relația omului cu natura a trecut de la mitul omului supra-natural și lupta sa cu natura la mitul naturii sălbatice care trebuie păzită de om („conservată“), și de aici la idealul recent al armoniei omului cu natura și la ceea ce Michel Serres numește „simbioză“: după secole de „luptă cu natura“, oamenii încearcă în prezent să „cadă la pace“…

Această viziune este însă mai veche. În epoca noastră științifică, ea poate fi regăsită în antropogeografia lansată de Ratzel în 1882 (și preluată în România de elevul acestuia, Simion Mehedinți), geografia umană concepută de Vidal de la Blanche în 1903 (și promovată la noi de George Vâlsan), conceptul de geonomie formulat de Grigore Antipa în 1909 sau cel de Umwelt, formulat de Von Uexküll în 1920 (traductibil mai degrabă prin „lume“ decît prin „mediu înconjurător“). Toate acestea – și multe altele asemenea – au în comun doar încercarea unei abordări holiste, de natură să îmblînzească excesiva dihotomie om – natură. Conceptul propriu-zis apare de-abia în 1908, cînd Otto Schülter lansează conceptul de Landschaftskunde (știință a peisajului) şi este acreditat în 1925 de către Carl Sauer: „peisajul cultural este modelat de un grup cultural pornind de la un peisaj natural. Cultura este agentul, arealul natural este materia primă, peisajul cultural este rezultatul“. Încetățenit în lumea academică, acest concept a început să fie însă pus la lucru mult mai tîrziu, restructurînd abia în ultimele decenii viziunea și politicile în domeniul patrimoniului, parcurilor naturale etc.

La noi, lucrurile stau puțin diferit, și aceasta mai ales datorită faptului că viziunea premodern țărănească s-a extins pînă aproape de prezent și mai coexistă într-o anumită măsură cu abordări (post)moderne. Cel mai direct, diferența poate fi ilustrată prin distincția dintre loc și spațiu. „Zici, ce-i loc?“ – i se adresa un țăran lui Ernest Bernea în urmă cu peste o jumătate de secol. „Un loc e lume și lumea e ce-a dat Dumnezeu. Omu’ vine, le află și le rînduiește pe măsura lui. Ăsta i loc!“ Iar altul completa: „Unde nu e lucru, nu-i loc; ce fel de loc e ăla fără nimic? Locu-i acolo unde-l știi că toate lucrurile s rînduite într-un fel“. În spațiul cultural românesc, se poate vorbi astfel de o trecere de la loc (calitativ, subiectiv, plin, trăit) la spațiu (cantitativ, obiectiv, exterior, gol, de trăit). Din această perspectivă, s-ar putea spune că peisajul cultural este un soi de revenire, revăzută și adăugită, la loc: peisajul cultural este deci un mediu interior, nu un mediu înconjurător, un spațiu identitar în și prin care se definește și exprimă o cultură particulară.

Este important acest lucru? Da, căci presupune o cu totul altă politică patrimonială și de conservare a naturii. La noi, persistă încă mitul „naturii sălbatice“, de prezervat ca atare și de păzit, în consecință, de Om, principalul prădător al naturii. Este ceea ce s-a intenționat într-un elan ecologist nemăsurat în Delta Dunării, de pildă, punînd peștele mai presus de om și obținîndu-se astfel exact rezultatul opus. De asemenea, la noi încă nu s-a înțeles că un peisaj cultural este un tot, un ansamblu, nu o colecție de elemente identitare („patrimoniale“) autonome, care pot fi conservate/salvate independent. Drept care majoritatea campaniilor patrimoniale sînt în continuare punctuale, de genul „Salvați X!“, de la pelican la biserica din deal. Or, dacă nu se regîndește și îngrijește ansamblul, piesele sale „salvate“ vor recădea inevitabil în aceeași stare.

Cea mai notorie realizare a guvernului actual în această privință a fost înscrierea zonei Roșia Montană pe lista indicativă a patrimoniului UNESCO. Interpretarea aproape unanimă a fost în termeni politici, și anume ca o victorie a societății civile. Ceea ce este adevărat, dar nu este tot adevărul, căci Roșia Montană a fost înscrisă ca „peisaj cultural“. Stoparea exploatării aurului este, cert, o reușită politică, dar greul acum începe, căci nu va fi suficientă „conservarea“ galeriilor romane, de pildă, ci gîndirea pe termen mediu și lung a unui peisaj cultural ca motor de dezvoltare durabilă. Altfel spus, ceea ce este de amenajat (nu prezervat) este locul dimpreună cu omul locului – și aceasta într-o perspectivă creativă de viitor și nu (doar) într-una conservativă de moștenire a trecutului. O astfel de strategie va putea fi reluată apoi, au anunțat miniștrii Vlad Alexandrescu și Grațiela Gravilescu, iar unele intervenții recente ale premierului Cioloș anticipează aplicarea ei în Delta Dunării. Toate acestea sînt o noutate – dar și o piatră de încercare pentru întreaga societate românească.