Ora de religie – despre ce, cum, cu cine şi de ce

În dosarul din numărul anterior al

, dedicat relaţiei dintre religie şi politică,

asupra faptului că „problema statutului religiei în şcolile publice este una din cele mai grele opţiuni cu care se confruntă o democraţie“. Şi, datorită structurilor tot mai multiculturale şi multiconfesionale ale lumii globalizate, această opţiune devine şi mai delicată. Conştientă de acest lucru, pînă şi Franţa, ţara în care laicismul este un cult, a formulat o astfel de „opţiune“ în stilul său inimitabil: este timpul – spunea raportul „Régis Debray“ din 2002 – să trecem de la o

în care am considerat că religia nu ne priveşte pe noi, la o

, în care este de datoria noastră să o înţelegem. Alte ţări au păstrat religiei un loc mai mare şi mai respectuos în şcoli. În toate ţările democratice, statul asigură dreptul la „libertatea credinţelor religioase“, iar cetăţeanul are dreptul să aleagă. Ceva similar s-a petrecut şi la noi, iar cetăţenii au ales după cum era de aşteptat de la cea mai religioasă societate din Europa: 90% din părinţi au „votat“ pentru „ora de religie“ (un sondaj INSCOP din 2013 indica un procent de 86,7% al celor de acord cu predarea religiei în şcoli). Deci sînt absolut de acord să consider acest lucru cît se poate de firesc şi de legitim şi să accept retorica europeană a Bisericii: este un drept care se exercită ca atare în mai toate ţările europene. Doar că, în toate aceste cazuri, predarea religiei în şcoli nu este o problemă de bună-cuviinţă, ci rezultă dintr-o dezbatere de societate la care participă, pe lîngă Biserică, reprezentanţii statului, ai comunităţilor locale şi ai părinţilor; împreună decid ce, cu cine, cum şi de ce se predă „ora de religie“. 

Dincolo de vorbele mari şi crizele existenţiale, care e situaţia la noi? Mai întîi, despre ce e vorba? Păi, despre „religie“. Pare de la sine înţeles, dar nu e. Pretutindeni se face o distincţie între a preda

şi a

preda

, adică între transmiterea de

şi transmiterea de

. BOR invocă practica europeană pentru a-şi susţine teza că „ora de religie“ este „o disciplină obligatorie, predată

“. De aici derivă apoi, logic, dreptul de decizie al Bisericii, căci, evident, doar un preot poate preda „confesional“. Numai că lucrurile nu stau deloc aşa. Anglia, de pildă, conservatoare şi în această privinţă, a schimbat totuşi denumirea orei de religie din

în

, ca să fie clar că nu despre catehizare este vorba. Multe alte ţări au procedat la fel. În Austria, pe care BOR o plasează între exemple, „ora de religie“ este multiconfesională din secolul al XIX-lea, incluzînd şi mahomedanismul. În Germania, alt exemplu dat de Biserică, predarea religiei în şcoală include de multă vreme toate cultele creştine, la care se adaugă religia mozaică, iar în Berlin, Bremen şi Brandenburg educaţia religioasă nu este obligatorie. În catolica Polonie, învăţămîntul religios este într-adevăr despre catolicism, doar că „ora de religie“ este opţională. La noi, BOR consideră că trebuie să fie „confesională“

„obligatorie“. Pe scurt, problema nu este studierea religiei în şcoală, ci faptul că religia se reduce, practic, la ortodoxie şi că, „în general, în şcolile româneşti nu se

religia“ – după cum remarca Mircea Kivu în acelaşi dosar din

–, ci se

. 

Pentru

se studiază, vă recomand volumul

apărut în 2007 la Editura Pro Europa sub coordonarea Smarandei Enache, care prezintă ce se întîmplă real, în şcolile reale din societatea noastră reală. Multe dintre pildele de la „ora de religie“ au devenit folclor de groază. Iată doar un exemplu: unul dintre manuale prezintă sub titlul

imagini cu fapte considerate de autoare ca „fapte rele“: „să nu-ţi faci cruce trecînd în faţa unei biserici, să te urci în copaci, să dormi duminica pînă la ora zece dimineaţa, să te joci cu mingea în clasă sau pe stradă“ – fapte a căror urmare este

– „te calcă maşina“.

predă? Profesorii de religie, evident. Doar că, în anul şcolar 2005/2006, de pildă, dintre cei 10.515 profesori de religie doar 2987 aveau definitivatul, restul fiind suplinitori. În prezent, după nişte date cam aproximative, dintre cei 6000 de profesori doar 4200 ar fi titulari (300 din 450 în Bucureşti). Cam un profesor din trei este deci suplinitor. Şi harul?… 

În sfîrşit,

se predă „ora de religie“? Convenţia OSCE de la Toledo din 2007 privitoare la „predarea religiilor şi credinţelor în şcolile publice“ stabileşte două principii generale: 1) există o valoare pozitivă în învăţămîntul care întăreşte respectul pentru dreptul fiecăruia la libertatea de religie şi credinţă şi 2) învăţămîntul despre religii şi credinţe poate reduce neînţelegerile şi stereotipurile vătămătoare. Motivaţia BOR este „puţin“ diferită: „Ora de Religie din România promovează valorile umane perene şi comportamentul paşnic, într-o vreme în care, în alte ţări, mulţi tineri educaţi în spiritul secularismului se îndreaptă spre mişcări extremiste, deoarece lumea secularizată individualistă de azi a pierdut simţul sacrului şi al comuniunii spirituale profunde la nivel de individ, familie şi societate, după cum remarcă unii sociologi contemporani“. „Cine se înscrie pentru a participa la ora de Religie doreşte să cunoască şi să cultive valorile spirituale perene în locul modelor efemere şi nu confundă libertatea cu vidul spiritual.“ În final, BOR cheamă la lupta cea mare: „Biserica Ortodoxă Română cheamă pe toţi credincioşii ei să apere şi să promoveze valorile credinţei creştine şi ale spiritualităţii româneşti în relaţie cu instituţiile publice şi cu societatea românească în general“.

„Opţiunea“ strategică legată de „ora de religie“ se prezintă atunci astfel: cu un stat care se păstrează pe tuşă, timorat de perspectiva oricărei decizii ce s-ar putea dovedi nepopulară, o societate civilă încă firavă şi fragmentată şi o ţară ce se declară cea mai religioasă din Europa, BOR a devenit singurul actor social major în luarea deciziei. Care nu mai este astfel nici un fel de opţiune şi nu mai presupune nici un fel de viziune în afara celor „din bătrîni“. Viitorul sună bine…

Nu ştiu care ar putea fi o astfel de

şi cum ar trebui să se configureze

înţeleaptă pentru o Românie a secolului XXI, dar ştiu că o dogmă pe post de viziune şi o opţiune de genul „Adam, alege-ţi soţia!“ nu sînt deloc ceea ce mi-aş dori.  

Fascinaţia diferenţei. Anii de ucenicie ai unui antropolog,