Onoare muncii...

Vă mai aduceţi aminte (mă rog, cei care au ce să-şi amintească)? Toate cererile şi alte hîrtii similare se încheiau, maiestuos, cu „onoare muncii“. Munca era foarte „onorată“, era un fel de zeiţă războinică a unei lupte revoluţionare fără preget. Cu toţii eram oameni ai muncii, fruntaşii în întrecerea socialistă ajungeau la gazeta de perete, la „cinste lor“, iar cei mai vajnici deveneau eroi ai muncii. N-am mai prins lagărele de muncă, dar am prins munca voluntară. N-am mai apucat stahanovismul în forma sa eroică, dar am fost la Rovinari, Motru şi Mătăsari, de unde oamenii muncii se luptau zilnic pentru a da patriei mai mult cărbune. Se lupta şi nu prea, căci, cu timpul, stahanovismul şi „onoarea muncii“ se mutaseră tot mai mult de pe şantierele patriei, în paginile Scînteii. Pe cîmpul de luptă al zeiţei Muncă nu mai rămăseseră prea mulţi eroi...

Şi totuşi, ceva din caracterul eroic al muncii fusese transmis. Mulţi mergeau pe noile şantiere ale patriei pur şi simplu pentru că, de obicei, se cîştiga mai bine. Alteori, de fapt, nu aveau încotro. Pentru unii muncitori calificaţi, maiştri sau ingineri, faptul că au lăsat în urmă un baraj, de pildă, era însă – şi a rămas – un motiv de mîndrie profesională. Îmi aduc aminte, de exemplu, de un moldovean de la Rovinari, care îşi aşeza experienţa şantierului într-o genealogie eroică, avîndu-l ca strămoş pe Ştefan cel Mare (era şi un mod de a le da peste nas oltenilor, care se uitau de sus la veniturile moldovene din marele Combinat Minier Oltenia...). În tipologia pe care o făcusem împreună cu colega mea, Viorica Nicolau, după sute de interviuri, exista astfel şi categoria „muncitorului eroic“.  

Pe de altă parte, niciodată nu a existat un folclor atît de bogat pe seama muncii. Ironia privată era pe măsura eroizării publice. Prototipul trist a rămas însă faimoasa formulă „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim“. Trist, pentru că nu prea era ironie, ci doar, eventual, o constatare hîtră, un fel de haz de necaz: eroismul muncii se dovedise a fi găunos.

Ceea ce nu am putut să înţeleg însă, în toţi aceşti peste 20 de ani, este modul în care – şi motivul pentru care – munca a fost dezonorată imediat după căderea comunismului. Prea mult pusă la gazeta de perete, probabil, a fost asimilată cu însuşi comunismul şi a fost aruncată, simbolic, la lada de gunoi, dimpreună cu acesta. Îmi aduc aminte că, pe la începutul anilor ’90, am invitat un faimos sociolog canadian, mare specialist în sociologia muncii, să ţină un curs. La pauză, studenţii mi-au spus, revoltaţi, că, dacă nu-l trimit la plimbare pe nenorocitul ăsta de comunist, ei îl iau la bătaie. Şi bietul om a trebuit să-şi schimbe, subit, subiectul cursului, pentru a nu-şi pierde audienţa. „Dar nu comuniştii au inventat munca!“ a mai apucat el să spună, într-o totală stare de perplexitate. Între timp, sociologia muncii a dispărut cu desăvîrşire din facultăţile de profil.

După căderea comunismului, „muncă“ a devenit, astfel, unul dintre acele cuvinte deochiate, pe care, dacă le pronunţi, trebuie să mergi la descîntat, ca să te vindeci. Ca şi „muncitor“, de altfel, perceput ca exponent al unei categorii de profitori de ieri şi de nostalgici de azi. 

Există însă cel puţin două sintagme în care „munca“ mai poate fi rostită. Prima este „piaţa muncii“: ei da, cîtă vreme a intrat pe „piaţă“, putem să vorbim şi despre „muncă“. E ca şi cum munca s-ar fi lepădat de comunism şi s-a convertit la capitalism, mîntuindu-se astfel de păcatul bolşevic. Cealaltă formulă alătură munca şi lenea, subiectul în propoziţie fiind, evident, românul. Este lumea lui Dorel, personaj care pare să-l fi înlocuit pe Bulă la acest capitol. Ironia e mai groasă în acest caz, căci e pe seama prostului care munceşte, noi, cei deştepţi, fiind de partea lenei care priveşte.

Dar oare chiar aşa să fie?  

În primul rînd, românii muncesc, în medie, 2095 de ore pe an, cu 425 de ore mai mult decît finlandezii, de pildă, şi cu 416 ore în plus comparativ cu angajaţii francezi (Eurofound); 1 din 3 români lucrează peste 9 ore pe zi, 1 din 2 lucrează ore suplimentare des şi foarte des, 35% lucrează în zilele de sîmbătă, iar 28% şi duminica; mai mult, în 1 caz din 3, munca românilor este nenormată. Pe de altă parte, un recent studiu IRES arată că, deşi 80% consideră munca lor ca solicitantă şi stresantă, 82% se declară mulţumiţi de volumul de muncă şi 93% – de serviciu în general. Mulţumiţi, mulţumiţi, dar 56% sînt în căutarea unui loc de muncă. Unul mai bun – veţi zice. Ei bine, nu: dintre cei în căutarea unui loc de muncă, 87% ar accepta un serviciu cu ore suplimentare frecvente; 76% dintre salariaţii români acceptă un loc de muncă sub pregătirea lor, iar 56% acceptă un salariu sub aşteptări. 

Şi pentru că tot se apropie 1 Mai, studiul IRES ne mai spune că doar pentru 1 român din 3 aceasta mai înseamnă „Ziua Muncii“. Am o vagă bănuială că această treime din populaţie este percepută de celelalte două treimi ca o mînă de muncitori nostalgici.

Mă întreb însă cîţi îşi aduc aminte cam despre ce e vorba cu Ziua asta a Muncii sau, măcar, că nu e nimic de ruşine cu ea. Cîndva, prin 1872, nişte „eroi ai muncii“ (capitaliste) chiar au murit pentru reducerea normei zilnice de muncă. Dar se pare că nouă ne place să muncim mai mult şi să fim plătiţi mai prost, aşezaţi confortabil pe ultimul loc din Europa în clasamentul statelor cu condiţii decente la locul de muncă (Eurofound).  

În bancuri, ne amuzăm pe seama lui Dorel, singurul român care munceşte ca prostu’. Tare mi-e însă că, de fapt, Dorel, c’est nous...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.