Economia marginală
„Mîna invizibilă a Pieţei“ nu poate reglementa niciodată, integral, sistemul economic, totdeauna vor exista zone de deficit de piaţă şi/sau de oferte alternative şi surprinzătoare, pe care piaţa va încerca să le recupereze, să le integreze în sistemul său ori chiar să le anticipeze, fără a ajunge însă vreodată să obţină un monopol real şi total.
Sună extrem de abstract şi pretenţios, dar avem la îndemînă o sumedenie de exemple simple, din viaţa noastră de zi cu zi. Să începem cu două cazuri extreme. Pe de o parte, să ne gîndim la cîteva dintre „nişele“ pe care le speculează, cu dibăcie, romii: piaţa reglementată nu asigură suficiente parcări organizate pentru cererea existentă – „antreprenori“ individuali profită de acest deficit şi asigură o ofertă marginală clienţilor acestora; economia instituţionalizată nu reuşeşte să reglementeze reciclarea bănoasă a gunoaielor – reţelele de romi organizează o economie marginală a deşeurilor etc. Pe de altă parte – şi la extrema cealaltă –, economia culturală este foarte slab dezvoltată şi lasă nesatisfăcute cererile culturale ale unei părţi semnificative a populaţiei – o serie de intelectuali creativi configurează o piaţă culturală marginală, dar efervescentă. Uneori, aceasta se populează prin ieşirea personală din piaţa mainstream, prin diverse forme de downshifting lucrativ.
Altă pereche de exemple, cam la fel de diferite: piaţa actuală înseamnă consum, iar consumerismul individualizează, izolează şi... consumă mult, excesiv de mult. Tehnologiile existente pe piaţă oferă, însă, mijloacele de a ieşi, parţial, din acest cerc consumerist al cererii şi al ofertei: freecycling, car sharing sau couchsurfing constituie o astfel de familie. Pe scurt, principiul e cam acesta: eu am un obiect de care nu mai am nevoie, un loc liber în maşină, o casă liberă o lună – le ofer cui are nevoie şi, mai devreme sau mai tîrziu, voi beneficia, la rîndul meu, de un obiect, transport sau găzduire gratis sau mai ieftine. Pe lîngă reducerea consumului indus de piaţă (şi, implicit, a cheltuielilor personale), această reciprocitate virtuală, care reciclează mai vechiul dar şi contradar, permite, ca şi acesta, o întărire a relaţiilor sociale, deficiente în societăţile de piaţă. Cu cîteva registre mai în josul ierarhiei sociale, pe Valea Cerbului, de pildă, s-a înfiripat, în ultimii doi-trei ani, un soi de sat de vacanţă al oamenilor cu mai puţini bani, care se instalează acolo, cu rulote şi corturi, pe toată perioada concediului lor, se autogospodăresc, îşi trasează „curţi“ şi stabilesc relaţii de „vecinătate“, constituind o comunitate turistică în afara circuitelor industriei turismului. Acest lucru este posibil şi datorită faptului că nu există o ofertă reglementată şi adecvată de camping care să preia această cerere crescîndă; oferta Primăriei se reduce la acces la natură, plus WC, contra „taxei de ecologizare“.
De multe ori însă, piaţa recuperează rapid aceste nişe marginale. Este cazul, de pildă, al „produselor tradiţionale“, o nişă a unor ţărani întreprinzători, rămaşi fără economie domestică, dar pe care lanţuri de desfacere au preluat-o şi au branduit-o, la scurt timp după apariţia ei.
Practica nu este recentă şi în nici un caz nu a fost inventată de românii descurcăreţi. Ea a existat chiar şi în timpul comunismului. Mulţi au vorbit, în acest caz, despre o „economie a penuriei“. Gerhard Creed, un antropolog american care a lucrat în Bulgaria, a identificat şi un alt mecanism, pe care l-a botezat „domesticirea industriei“, urmărind modul în care populaţia rurală proletarizată deturna – nu totdeauna legal – resursele industriei promovate de stat în avantajul gospodăriilor personale din satele de obîrşie. După căderea comunismului, această domesticire a industriei locale s-a transformat adesea într-un soi de „domesticire“ a pieţei mondializate, la care ruralii aveau acces limitat, dar pe care au încercat să o aducă „acasă“.
Şi exemplele ar putea continua. Ceea ce este însă destul de clar e faptul că există, se pare, pretutindeni şi permanent, o astfel de economie marginală, o borderline sau left out economy, ca să spunem aşa, nereglementată (pe moment) de piaţă, dar trăind la marginea ei şi din identificarea „deficiturilor de piaţă“, existente la un moment dat – uneori, tot atîtea oportunităţi de economie socială spontană. Această economie marginală nu este neapărat o „economie a penuriei“ şi nici doar o „economie informală“ sau „neagră“, sancţionată de piaţa oficială ca fiind la marginea legalităţii. Ea există, pur şi simplu, ca spaţiu necesar de libertate şi creativitate al oricărei economii dominante: societăţile actuale nu sînt doar multiculturale, ci şi – sau mai ales de aceea – multieconomice, o evidenţă pe care economiştii şi clienţii lor nu sînt dispuşi să o recunoască. Mai mult, această economie marginală poate fi o componentă creativă a viitoarelor pieţe şi le „unge“ pe cele existente, împiedicîndu-le să se „gripeze“ în propriile angrenaje. Fără această economie marginală, societatea românească ar fi avut mari probleme, atît în timpul comunismului, cît şi după căderea acestuia. În plus, strategiile economiei marginale au un mare avantaj în perioadele de destructurare a pieţei. Luînd, din nou, două exemple extreme, se pare că exact romii neintegraţi, dar şi intelectualii neadaptaţi din timpul comunismului, practicînd mai ales o „economie marginală“, au avut cele mai mari şanse de reuşită după căderea acestuia.
Veţi spune că şi această „economie marginală“ este tot o economie de piaţă şi nu se sustrage mecanismelor generale ale pieţei, pe care le propovăduiesc economiştii. Nu am nimic împotrivă, dar atunci înseamnă că nu ar mai trebui să vorbim despre mîna invizibilă a pieţei, ci de faptul că aceasta are, în fond, două mîini şi că dreapta nu ştie totdeauna ce face stînga...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică, Polirom, 2013.
