Durkheim şi bunica românului

Durkheim – Émile Durkheim – este domnul care a inventat sociologia. Asta s-a întîmplat mai demult, tocmai se împlinesc 120 de ani de atunci. Au încercat şi alţii înaintea lui, dar nu le-a ieşit cum trebuie. Căci, pentru a exista, o ştiinţă trebuie să aibă un obiect clar al ei, de care să se ocupe în mod legitim şi exlusiv – altfel, se cheamă plagiat de la alte ştiinţe, şi nu e bine. Şi sociologia nu prea avea un astfel de obiect. Dimpotrivă, psihologia – această soră mai mare a sociologiei – a avut noroc, căci şi-a primit direct de la ursitoare obiectul său de studiu, gata făcut şi cu pedigri: sufletul,

– i-au zis ursitoarele. Şi pînă în ziua de astăzi, copiii noştri învaţă la şcoală că psihologia este ştiinţa sufletului – deşi aceasta a avut bunul-simţ să lase

în seama preoţilor şi să se ocupe de lucruri mai modeste şi mai palpabile. Mă rog, treaba ei… 

Cu sociologia a fost mai greu, pentru că „societatea“ era tot şi nimic. Adică nimic palpabil, delimitat şi măsurabil, astfel încît să facă obiectul specific al unei ştiinţe demne de acest nume. Şi aici intervine Durkheim. În 1895, el a descoperit faptul social şi i l-a dăruit sociologiei: „E al tău, ia-l şi studiază-l!“ – a zis Durkheim la rîndul său. „Termenul de social – a ţinut el să precizeze – „nu are sens definit decît cu condiţia să arate numai fenomene care nu intră în nici una din categoriile de fapte deja constituite şi denumite.“ Adică, în primul rînd, să nu intre în categoria faptelor deja constituite şi denumite ca

. Şi astfel a apărut la lumina zilei „această remarcabilă proprietate (a faptului social) de a exista în afara conştiinţelor individuale“, spre deosebire de „fenomenele psihice, care nu există decît în conştiinţa individuală şi prin ea“. Concluzie: faptele sociale nu pot fi explicate decît prin alte fapte sociale, nu prin voinţa indivizilor, activitatea creierului lor, moştenirea strămoşilor sau alinierea astrelor. 

Nu a fost suficient, căci nu toţi l-au crezut. „Aşa?“ – a zis atunci Durkheim. „Ei bine, o să vă demonstrez!“ Şi în 1897 a scris

. Ce poate fi mai individual, mai subiectiv, mai „psihologic“ decît

? Nimeni nu spune că nu ar fi aşa. Doar că

suicidului este un fenomen eminamente social, de care nici unul dintre sinucigaşi nu-şi dă seama – şi oricum, nu prea ar avea de ce să-l intereseze. De această rată a suicidului se ocupă doar sociologia, ceea ce îi permite să vadă în ce societăţi, în ce zone, în ce categorii sociale şi de vîrstă etc. sînt mai multe sau mai puţine suiciduri. Pe baza acestor date, sociologia poate elabora apoi propriile sale clasificări: suicid egoist sau altruist, anomic sau fatalist – constată Durkheim. În final, sociologia va încerca să explice acest fapt social prin alte fapte sociale: valorile şi normele religioase, tipul de familie, crize politice şi/sau economice la un moment dat etc. Cum este posibil acest lucru? Prin statistică. Aceasta face vizibilă, prin cifre, o realitate invizibilă pentru indivizi, o realitate care este acolo, în viaţa oamenilor, şi le-o influenţează într-un mod de care nici un individ în parte nu poate fi însă conştient. 

Ei bine, exact cu acest lucru se pare că „românii“ au o problemă: „cum adică, există ceva ce mă priveşte şi pe mine şi de care eu să nu fiu nici măcar conştient? Hai, fugi cu ursu’!“ Pe scurt, românii nu cred în fapte sociale. Iar cînd le acceptă, să zicem, fie au altă explicaţie, inevitabil personală (adică mai temeinică), fie îi neagă importanţa. Apropo de suicid, de pildă, cînd am prezentat public nişte date care arată că rata acestuia a crescut alarmant în ultima vreme în România şi că „i-am depăşit pe unguri“ la acest capitol, unii au ciulit urechile şi au întrebat: „Pe ce loc sîntem în Europa?“, alţii au oftat: „Comunismul a distrus ţara asta!…“ Similar, cînd am prezentat public date despre scăderea dramatică a fertilităţii de la 2,2 în 1990 la 1,3 doar cîţiva ani mai tîrziu, am devenit obiectul unor ironii acide: „Ştiam că doar Ceauşescu voia să dăm ţării cît mai mulţi copii; văd că şi pe dumneavoastră vă preocupă acest lucru…“ În sfîrşit, cînd am comentat faptul că, după 1996, rata migraţiei interne rural-urban s-a inversat şi se instalează o „migraţie de întoarcere“, am primit o sumedenie de comentarii de genul următor: „Migraţie de întoarcere pe dracu’, pe ce lume trăieşte prostu’ ăsta? Ia să vină duminica la Cluj, să vadă cum n-ai loc pe străzi de toţi ţărănoii din Moldova care ne-au invadat!“ Şi lista poate continua… 

Modelul este următorul. Cînd am făcut odată, de mult, un sondaj de opinie, comentariile la televizor a doi faimoşi jurnalişti s-au desfăşurat cam aşa: (comentariul unu) „Vedeţi, eu am spus de mult, v-aduceţi aminte, că spre asta ne îndreptăm. Acum aveţi proba ştiinţifică, am avut dreptate!“; (comentariul doi): „De unde au scos aceşti aşa-zişi sociologi concluziile astea? Chiar aseară am vorbit la telefon cu bunica mea, femeie serioasă, de la ţară, care ştie mai bine decît toţi sociologii la un loc cum stau lucrurile acolo. Studiul ăsta e o inepţie!“ Am decis de atunci să nu mă mai pun cu bunica românului… 

Care e, de fapt, problema, de ce scriu aceste rînduri?

Păi, problema este următoarea: faptele sociale există, cu sau fără voia comentatorilor (mai mult sau mai puţin) publici din România, şi ele sînt aşa cum le arată anchetele sociologice (atunci cînd sînt bine făcute, evident, aşa cum e cazul în orice meserie); aceste fapte sociale sînt comentate, fetişizate sau negate public în virtutea experienţelor, atitudinilor şi convingerilor strict

; rezultatul: dezbaterile publice bat, de regulă, cîmpii, iar deciziile se iau după ureche. Ceea ce, dacă mi se permite să-mi dau şi eu cu părerea, nu este bine. Mai mult,

sînt înlocuite tot mai mult cu

– iar uneori direct cu

Altfel spus: avem un fapt social, cum procedăm? 1) Îl filtrăm prin experienţa personală: dacă se potriveşte, îl acceptăm, dacă nu, îl negăm. 2) Dacă îl acceptăm, avem obligatoriu şi explicaţia noastră personală. 3) Această explicaţie trebuie să fie una globală şi de ordin

transferată tot mai mult în ultima vreme în

(şi nimeni nu realizează, se pare, că acesta este cel mai tipic rasism, doar că întors asupra propriului popor!). 4) Cînd nu e globală şi spirituală, explicaţia este personală şi trivială, şi trebuie să răspundă la întrebarea „Cine e de vină?“. 

M-am plîns de mai multe ori de „iletrismul sociologic“ al comentatorilor de toate soiurile. De fapt, e mai grav: ăsta e curat

S-ar zice că, în România, bunica l-a învins pe Durkheim: vivat Mama Omida!… 

Fascinaţia diferenţei. Anii de ucenicie ai unui antropolog,