Despre fericire, cu abnegaţie
Chiar înainte de Paşti, o tînără jurnalistă mi-a pus o întrebare care făcea parte, probabil, din meniul de sărbători: „Puteţi să-mi spuneţi, vă rog, trei lucruri care vă fac fericit?“ Trei lucruri care mă fac fericit!? Păi, dacă ar exista asemenea lucruri, aş face o colecţie pe care aş ţine-o în birou sau într-o servietă sau în vreun alt loc ascuns şi m-aş considera stăpînul fericirii. Probabil că era vorba însă de „lucruri“ într-un sens mai larg, adică şi fiinţe, evenimente, ce ştiu eu, vreun colţ de natură sau vreo melodie... Oricum ar fi, dacă aşa ar sta lucrurile, cine n-ar încerca măcar să devină un colecţionar de fericire? S-ar institui probabil şi o bursă a obiectelor aducătoare de fericire, fiecare cu cota sa de piaţă. După o clipă de ezitare, i-am răspuns, aşadar, tinerei jurnaliste că nu există aşa ceva. „Cum adică, nu aţi fost niciodată fericit?“ m-a întrebat ea de-a dreptul speriată. „Dimpotrivă, am fost mai tot timpul“, i-am zîmbit eu. Şi am hotărît să-i spun următoarea poveste, ca să încerc să mă fac înţeles:
Era pe la începutul anilor ’80. Echipa noastră de la Laboratorul de Antropologie primise o comandă să facă o cercetare sociologică în nou înfiinţatul Centru Industrial-Agrar Rovinari. Pînă atunci lucrasem numai prin sate, nu-mi plăceau oraşele şi cu atît mai puţin acest amărît centru minier, înecat în praf de cărbune şi cu oameni de adunătură din toată ţara, care se întrebau, ca şi mine, ce naiba caută ei acolo. Aveam fiecare o garsonieră în Hotel Rovinari, dotată cu şobolanul propriu, pe care unul dintre colegi, mai sensibil, l-a vînat trei zile la rînd pînă cînd a reuşit să-l prindă în spatele dulapului şi să-l strivească acolo. Pentru „şedinţele de lucru“ aveam însă la dispoziţie „apartamentul de protocol“, care avea şi o sufragerie cu masă, vitrină şi răcitor. Aveam la dispoziţie o lună pentru a ne termina treaba – sau, din altă perspectivă, trebuia să rămînem o lună la Rovinari.
Diurna era infimă. Cînd lucram la Novaci, trebuind să acoperim o zonă mai largă de sate, vînam prin coşurile de gunoi bilete de rată, care se decontau şi ne permiteau astfel să ne rotunjim veniturile. Cînd găseam cîte un bilet de Tîrgu Jiu – Novaci, mai scump, sărbătoream cu o bere (iată, deci, un „obiect de fericire“...). La Rovinari, unde nu aveam motiv de deplasare, asemenea bilete nu ne foloseau însă la nimic, eram condamnaţi să ne descurcăm doar din diurnă. În plus, nu era nici bere, căci conducerea locală de partid hotărîse să scoată din magazine orice băutură alcoolică, muncitorii avînd obiceiul anticomunist să se îmbete rău de tot la fiecare salariu. Nu mai rămăseseră în galantare decît sticlele de „vin spumant“, care nu erau pe gustul nostru – şi oricum erau prea scumpe. Am recurs, aşadar, la planul B: ospitalitatea românului. Mergeam la interviuri, aşa, mai pe la ora mesei, în speranţa că mai pică ceva, acolo.
Trei zile la rînd nu a „picat“ însă nimic. Colegii mei mai prinseseră cîte o ceapă sau o bucată de brînză prin bucătărie, dar eu, „şeful“, eram tratat, în cel mai bun caz, cu lichiorul de banane din vitrină, care, mai ales pe burta goală, a devenit singurul aliment din lume care mă face să vărs numai cînd îi pronunţ numele. Era îngrozitor de cald, iar oraşul industrial nu avea încă vreun colţ de verdeaţă unde să te retragi la umbră. Eram ca o haită de maidanezi părăsiţi în soare.
În a treia zi de post negru, întorcîndu-ne acasă, am avut o pornire bruscă şi m-am dus direct în „apartamentul de protocol“. Am pus apă în formele de gheaţă din răcitorul gol, l-am pus în priză şi am aşteptat o oră în linişte. Mi-am chemat apoi colegii, am scos scaunele din sufragerie pe balconul prăfuit, am scos gheaţa din răcitor şi paharele de „cristal“ din vitrină şi le-am umplut cu apă de la robinet. Le-am pus apoi frumos pe o tavă şi mi-am servit, elegant, colegii cu acest cocktail Rovinari. Ne-am aşezat cu toţii pe balcon, fiecare cu cîte un pahar de cristal în mînă. Îl roteam agale, făcînd să cînte cuburile de gheaţă şi privind peste oraş la dealurile din zare. De sus, ne uitam olimpici la lumea mică de jos, care se agita fără rost. A fost, poate, una dintre cele mai fericite clipe din viaţa mea.
„Vedeţi, doamnă“ – am privit eu spre jurnalistă – „nu există «obiecte» care să te facă fericit, există doar fericire care să-şi caute obiectele.“ Iar cîtă vreme mai curge încă apă la robinet, există şanse să fii fericit...
P.S. Mă simt obligat să fac o precizare pentru justiţiarii care ştiu totul despre ce e bine şi ce e rău în viaţă, în general, şi despre comunism, în particular. Contrar convingerii lor, nu despre nostalgie „cripto-comunistă“ este vorba aici. De asemenea, cînd bunicul meu, de pildă (despre care am povestit cu alte ocazii), îşi aştepta, prin anii ’50, destinul, cu valijoara sub birou şi compunea (cu două degete, căci habar n-avea să cînte la pian) opera Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea, nu însemna că avea un cult pentru Stalin sau că acesta era obiectul fericirii sale, ci că se bucura pur şi simplu de viaţă, aşa, cum şi cît este.
Vedeţi, domnilor, cînd Romain Gary a scris Groapa bunei speranţe, nu a vrut să spună că războiul e fericirea. Dar nu cred că veţi înţelege vreodată acest lucru, căci aceasta v-ar priva de privilegiul mulţumirii de sine. Or, ce ar mai rămîne din viaţa voastră dacă nu aţi mai putea da lecţii de viaţă altora?...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.
