Chestiunea ţărănească 2.0
De la Cuza pînă în prezent, principala problemă structurală a României a fost și a rămas „chestiunea agrară“, iar aceasta a fost și a rămas nerezolvată. Toate reformele au fost și au rămas agrare (centrate pe proprietate) și nu agricole (centrate pe productivitate), astfel încît fragmentarea terenurilor a revenit de fiecare dată la o medie de 3-4 ha, limitînd practic agricultura la economia domestică de subzistență. „Dela început loturile de împroprietărire au fost neîndestulătoare ca suprafață. Chiar cele ale legii rurale. În condițiile noastre de climă și debușeu, de agricultură rudimentară, producția lotului tip de 5 hectare nu putea asigura existența țăranului. El era nevoit, pentru a-și completa întreținerea, să se învoiască la marele proprietar. Legile agrare nu au creat țărani liberi. Această situație, dela început rea, a fost înrăutățită încă prin dispozițiile legii. Loturile de împroprietărire erau inalienabile, dar divizibile. Rezultatul a fost că proprietatea țărănească care avea la înființare o mijlocie de 4,6 hectare, avea la recensămîntul din 1896 o mijlocie de 3,4 hectare, iar la 1905 numai de 3,2 hectare“ – constata Constantin Garoflid la 1936. Și povestea s-a reluat după reforma radicală din 1921, precum și după „reîmproprietăririle“ postcomuniste, suprafața medie a unei exploatații agricole fiind din nou în jur de 3,3 hectare. România are, și în prezent, cel mai mare număr de exploatații agricole (deși în scădere), cel mai mare procent de populație ocupată în agricultură (în ușoară scădere și el), dar cea mai mică suprafață medie a unei exploatații agricole (deși ușor în creștere) din UE. Priviți din avion cînd zburați spre Occident și veți vedea în caroiajul „curelelor“ de pămînt agricol unde se termină România.
De la început și pînă acum, îngrijorarea (altminteri îndreptățită) legată de lipsa de eficiență economică a acestor exploatații de subzistență a lăsat în umbră – iar uneori a eludat de-a dreptul – reversul medaliei: persistența latifundiarilor, care revin și ei la starea inițială după fiecare reformă funciară: de 120 de ani cel puțin, sub 1% din proprietarii de teren au peste 100 de hectare și exploatează între 30 și 50% din terenul agricol al țării. La extrema cealaltă, între aproximativ 80 și 90% din exploatațiile agricole au sub 5 hectare, adică ceva între 25 și 35% din terenul agricol. Dacă nu vă deranjează, să privim puțin niște cifre:
După cum se poate vedea, după o reformă drastică precum aceea din 1921, decalajul dintre cele două stări ale lumii rurale se mai estompează, dar își revine în timp. Constatarea lui Bogdan Murgescu pentru începutul secolului XX rămîne deci valabilă pentru durata lungă a istoriei noastre moderne. „Contrastul dintre cei circa 5000 de mari proprietari, care dețineau peste jumătate din suprafața agricolă a țării, și cei peste 85% din țărani care aveau mai puțin de 5 hectare de pămînt este cheia raporturilor agrare din Vechiul Regat“ – declară acesta. Putem să constatăm și noi, la rîndul nostru, același lucru pentru prezent: procentul celor cu peste 100 de hectare crește constant de la 0,22% în 2002 la 0,60% în 2013, iar suprafețele pe care le dețin aceștia cresc corespunzător, de la 32,6% la 52,1% din suprafața totală a terenului agricol al țării. Se cheamă „comasare“ sau „land grabing“, depinde dincotro privești. Pentru cele 2,6 milioane de gospodării din România care, în 2007, dețineau sub un hectar de pămînt
(CRPE, 2009) sau cei din Banat, care își văd în prezent satul înconjurat de culturile italienilor, care le-au arat și drumurile dintre sate, e cam același lucru.
De o sută de ani, la mijloc, între aceste extreme, nu se află mai nimic. Țăranii înstăriți, cum se chemau pe vremuri, sau „clasa de mijloc“ de la sate, cum am putea-o numi astăzi, adică acei proprietari care dețin între 10 și 50 de hectare, reprezentau 3,7% la începutul secolului XX și dețineau 8,9% din terenul agricol, iar în prezent au ajuns să se înjumătățească, reprezentînd doar 1,65% și posedînd doar 4,5% din terenurile agricole. „Deși în România multă lume are o impresie contrară, modelul european de agricultură nu se bazează pe uriașe exploatații agricole, ci pe ferma mijlocie, de obicei familială. E drept că există diferențe între țările UE, cu Marea Britanie și Danemarca, dar și Cehia, avînd exploatații mai mari decît media europeană. România însă nu corespunde acestui model și are o structură agricolă bizară pentru un stat european modern“ – constată studiul CRPE. Este într-adevăr bizară această tranziție dublă, care mizează explicit pe o clasă de mijloc în orașe și implicit pe feudalism la sate…
Într-un interviu din 2013, Øystein Hovdkinn, ambasadorul Norvegiei, declara, uimit: „Puteţi hrăni 80 de milioane de oameni, dar importaţi două treimi din alimente. Este cel mai mare paradox, este o nebunie“. Dacă, în ultimii cîțiva ani, această situație macroeconomică pare să se fi îmbunătățit cît de cît în ceea ce privește rentabilitatea, din punct de vedere social ea devine însă tot mai dramatică. Pe vremuri, latifundiarii aveau nevoie de țărani ca forță de muncă pentru agricultura lor extensivă; în prezent, țăranii îi încurcă pe marii proprietari, care practică o agricultură intensivă, eventual teleghidată prin GPS. Soluția cu deportarea în Siberia nefiind posibilă în România și nici agreată în Europa, aceștia aleg, rațional și implacabil, să plece singuri în căutare de lucru în străinătate. Dar sînt mulți, o jumătate din țară, și am pierdut deja 3,9 milioane din populația țării între 1990 și 2012. Iar cei care au rămas cochetează zilnic cu pragul de sărăcie – și sînt încă mulți și ei.
Cineva, acolo sus, se gîndește și la asta?
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, București, 2015.
