Rîde iarăși primăvara peste cîmpuri, peste plai

A trecut și „Unu Mai muncitoresc”. N-am făcut grătar, n-am ieșit la iarbă verde, nu m-am încumetat să merg nici măcar pînă la terasa cu mici din Obor, știam că aș fi găsit acolo o coadă kilometrică. Nu m-am uitat la știri ca să văd cum „au petrecut românii”, în special băieții de băieți care au spart mii de euro în cluburile din Mamaia. Am stat acasă, de fapt la un moment dat am și uitat că era Întîi Mai, spre seară am ieșit la o scurtă plimbare prin cartier, străzile erau pustii, nu trecea nici o mașină, cum se întîmplă cam la toate „sărbătorile legale” cînd orașul se golește dintr-odată, te poți bucura în voie de un București mai suportabil. Am observat cît de mult a crescut ziua, cît de luminos pare totul spre seară, o strălucire aparte pe care doar această lună mai o are, mi-am amintit cu groază de zilele scurte și reci din decembrie, mi-am dorit pentru a nu știu cîta oară să trăiesc mai la sud. Dinspre terase se auzeau zvonuri de muzică, vecinii de pe strada alăturată scoseseră ca de obicei grătarul în stradă – pentru că spațiul public e al tuturor, nu-i așa? – și petreceau voioși în comunitate. Mereu mi-am imaginat că Întîi Mai e o sărbătoare pur comunistă, deși știam cîte ceva despre orginile sale sindicaliste americane, că e genul ăla de sărbătoare cu hei-rup și cu veselie colectivă „la normă”. În anii ’80, mișcările de trupe pentru manifestațiile de 1 Mai începeau prin fabrici și întreprinderi cu cîteva săptămîni înainte. Sărbătoarea muncii era o sărbătoare confiscată de regim, „munca” în sine era confiscată de regim, deși adevărul este că de muncit nu muncea mai nimeni. Și pionierii de prin școli se pregăteau pentru paradă și alte evenimente, însă din fericire învățam într-o școală de cartier, cu puțini copii, care nu interesa pe nimeni. Rareori se primeau ordine „de sus” și atunci secretara de partid a școlii mobiliza pe toată lumea, alegea elevii premianți care să reprezinte cu mîndrie școala noastră. O singură dată am nimerit și eu la o emisiune televizată cu sute de copii, o adevărată desfășurare de forțe. Tocmai se inaugurase Centrul Civic și ne-au adunat pe toți „la fîntîni”, în Piața Unirii, eram îmbrăcați impecabil în costumele noastre de pionieri, fără geacă, fără palton, deși era februarie, cu un ger de crăpau pietrele. Ne-au ținut de dimineață pînă seara, se filma cu mai multe camere și noi, copiii, înșirați în coloane lungi, trebuia să facem un soi de mișcări coregrafice pe o muzică patriotică ce se auzea din niște difuzoare. În fața fiecărei coloane de copii era cîte o coordonatoare care ne arăta mișcările, trebuia doar să o imităm, fiecare cum putea, ridică mîna, flutură stegulețul, mîinile în coroniță deasupra capului, fandare înainte, piruetă. Repetam de sute și de mii de ori, noroc cu baletul ăla stupid, reușeam să ne mai încălzim cît de cît. De obicei, la astfel de acțiuni era și ceva distracție, copiii se mai împrieteneau unii cu alții, mai spuneau poante, se mai hlizeau între ei. Însă de data asta, toți eram tăcuți, o mică armată de copii înfrigurați și triști care executau ca niște roboței coregrafia. La final, ne-am îmbulzit în spatele unor camioane unde am primit eugenii, ciocolată și cîte o sticlă de Pepsi de fiecare. Aproape o săptămînă am avut mîinile roșii și crăpate. După cîteva luni, prin vară, ne-au anunțat în sfîrșit că vom apărea la televizor, să ne uităm duminică la emisiunea Lumea copiilor. Era, practic, singura producție a Televiziunii Române dedicată copiilor (mai existau cinci minute de desene animate în fiecare seară, înainte de Telejurnal, și, sîmbăta, Gala desenului animat, cu desene animate „străine” de tipul Tom și Jerry, care dura vreo douăzeci de minute). În prima parte din Lumea copiilor era numai propagandă, cîntece și poezii patriotice, în a doua parte se difuza cîte un serial pentru copii, nu mai mult de o jumătate de oră, toate episoadele ni se păreau deprimant de scurte, nici nu începeau bine, că se și terminau... oare ce-ar putea înțelege copiii de acum care fac binging pe Netflix din toată povestea asta? Noi am apărut în partea cu propagandă, desigur. Trei cadre filmate de sus, cu sute de copii care se mișcau coregrafiat, într-un decor cu blocuri noi și cu fîntîni arteziene, într-un București atemporal, parcă de pe-o altă planetă, nu-ți dădeai seama dacă era iarnă sau vară, dincolo de ecran nu se simțea frigul pe care l-am îndurat (cred că de atunci am început să visez la țările calde), nu ni se distingeau chipurile. M-am lipit de ecranul televizorului alb-negru încercînd în zadar să mă identific, să „mă văd”, copilul de atunci care își reprezenta școala cu mîndrie nu mai există.

Îmi amintesc că de un Întîi Mai am ieșit într-adevăr la iarbă verde cu ai mei, la pădurea Pustnicu, mergeam deseori primăvara ca să ascultăm mierlele și cucul, să ghicim cîți ani vom trăi pe acest pămînt. N-am mai fost de atunci acolo, am înțeles că tot lacul ăla din mijlocul pădurii e acum înconjurat de vile. Pînă la Pustnicu, am schimbat vreo două autobuze care veneau unul la o oră, mai ales în zi de sărbătoare, plus o rată preorășenească vai de ea, îmi plăcea că la oglinzile autobuzelor fluturau stegulețe – cel tricolor și cel roșu, al partidului –, ziua de Întîi Mai părea într-adevăr o zi specială. Cei mai norocoși mergeau la iarbă verde cu mașinile personale, cu Daciile, la care meștereau zile întregi, cu ceva timp înainte, prin parcările din spatele blocurilor, ca să reușească să le pornească. În pădure era om lîngă om, însă nu făcea nimeni grătar, carnea era prețioasă, gospodinele preferau să o transforme în tocănițe care, „înmulțite” cu cartofi, țineau de foame cîte o săptămînă unei familii, nu s-o irosească pe grătar de Întîi Mai. Singurul fum ieșea de la grătarul „oficial” unde se frigeau mici pentru populație, coada era kilometrică, la fel ca acum în Obor, însă micii se mîncau de foame, nu de poftă. Micul unsuros și fierbinte, primit pe cartonul care se îmbiba de grăsime, alături de o baltă de muștar și de o chiflă tare ca piatra, mi se pare și acum simbolul loisir-ului din perioada comunistă. Al timpului relaxat și lipsit de griji. În lipsa obiceiurilor tribale de astăzi de a aprinde focul și a te agita fără sens în jurul lui, cum se distrau totuși oamenii la iarbă verde? De obicei, se ocupau cu aceleași activități de picnic pe care le aveau și vara, prin concedii, cînd mergeau cu cortul pe Valea Cerbului sau în altă parte. Cei mai sportivi jucau badminton, volei sau fotbal cu piciorul, la fileuri improvizate, ceilalți întindeau cîte o pătură, se gospodăreau la fața locului, mîncau sandviciuri din traistă, își aduceau de acasă bere și alte băuturi spirtoase la modă care se mai găseau pe la Alimentara precum țuica „Ochii lui Dobrin”, încingeau partide de table, se abțiguiau și începeau să se hăhăie, să vorbească tare sau să se certe între ei, mai apărea cîte unul cu un radio cu tranzistori care asculta vreun șlagăr cu Mirabela sau cu Mihai Constantinescu, dacă era dumincă, zi ce meciuri, în toată pădurea răsuna „etapa”. Mitocănia, țopismul, mica golăneală, șmecheria erau fix aceleași ca în zilele noastre, nu s-a schimbat nimic, poate lipseau doar fițele, pentru că diferența de statut social nu era atît de vizibilă. Privind retrospectiv acum acest tablou pășunist de Întîi Mai din pădurea Pustnicu, dar care se repeta și cu alte ocazii, îmi dau seama că pentru oamenii aceia, în momentele „de sărbătoare”, regimul comunist nu mai exista, trăiau într-o iluzie a libertății, a unei relative bunăstări, o iluzie a stării de bine. De altfel, iluzia stării de bine se perpetuează și astăzi. Cîțiva ani mai tîrziu, sărbătoarea de Întîi Mai reprezenta pentru mine prima ieșire la mare din an pe care o așteptam din ianuarie, găști de hippioți care confiscau toate trenurile din Gara de Nord, un adevărat exod și o beție continuă, totul se trăia exagerat și haotic, într-o nouă, dar din nou relativă libertate. Sărbătoarea își pierduse orice iz de propagandă, două lumi diametral opuse. Și iată că, peste încă 25 de ani, sărbătoarea în sine nu-mi mai spune nimic, nici măcar micul unsuros de pe carton nu mă mai îmbie, mă bucur doar de Bucureștiul pustiu și de strălucirea aparte a primei seri din luminoasa lună mai.