Micile războaie culturale ale României

Reacția virulentă a publicului român față de un film despre care cei mai mulți aflaseră că există în seara în care s-a aflat și de premiul primit de peliculă la Festivalul de la Berlin dă măsura unei rupturi tot mai evidente între două segmente din societate.

N-a așteptat mai nimeni să vadă filmul. Greața sau entuziasmul necritic au ocupat imediat spațiul, repartizîndu-se previzibil în cele două zone extreme corespunzătoare unor afinități ideologice.

Avem, pe de o parte, conservatorism cu nuanțe ipocrite căruia i se opune liberalismul entuziast-progresist și ușor obositor. Între ele se cască hăul. Oameni care au abandonat de mult participarea de orice fel. Cărora nu le pasă de filme sau cărți în aceeași măsură în care nu le pasă de vot sau de Parlament. Și, totuși, în aceste mici războaie culturale, duse în numele absenților, se decide viitorul României.

Trecuseră cîteva săptămîni de la protestul unui grup de extremiști cu pregătire religioasă precară care găsiseră de cuviință să încerce oprirea unei proiecții de film la MȚR. Se întîmpla asta sub pretextul că instituția n-ar trebui să găzduiască decît evenimente care se încadrează într-o viziune limitată asupra sufletului țăranului român.

Nu am să insist aici asupra deserviciului major pe care astfel de întîmplări, în care se infiltrează nesubtile amenințări cu violența, îl fac noțiunii de credință. O să observ doar cum protestul respectiv a fost încurajat discret din medii politice care s-au ferit să îl condamne ferm, așa cum ar fi fost firesc. La nivelul Guvernului, ministrul Culturii, spre exemplu, a fost de negăsit atunci cînd a fost căutat pentru a exprima o opinie.

Problema conservatorului-extremist român cu reprezentarea sexului în filme, fie ele locale sau străine, ține, în opinia mea, și de un oarecare primitivism. N-am văzut încă demonstrații prin librării, deși sînt în oferta contemporană de carte cîteva romane care ar scandaliza chiar și spirite mai relaxate decît cele ale manifestanților de la MȚR. Nu vreau să se înțeleagă de aici că aș încuraja protestele prin librării și biblioteci, ci doar faptul că nivelul la care se duce această luptă e destul de subțire. Cei-care-luptă-cu-filmele o fac pornind de la prezumția că imaginea n are echivoc, e nesubtilă și transmite mesaje clare. Nu e tocmai așa, însă lucrul ăsta îl explică mai bine criticii de film.

Conservatorul (român sau de aiurea) își oferă sieși privilegiul de a decide morala publică chiar și în instituții publice cum e MȚR. Se anulează astfel de facto caracterul secular al statului și obligatoria sa distanță egală față de cetățeni. Progresistul, de cealaltă parte, pretinde un soi de independență convenabil-provocatoare, apoi se miră senin că produce efecte. Dacă greșesc sau au dreptate e o discuție separată.

Grav e cînd încep să refuze negocierea, or, ăsta e cazul României azi. Iar acest refuz de negociere se transferă în mediul politic, unde o cvasi-unanimitate pare să se fi instalat: conservatorul român a cîștigat partida și mai are doar o temporară problemă stilistică pînă să admită că partidul care îl reprezintă cel mai bine e PSD. Pe locul doi gîfîie PNL, jumătatea ratată a USL, cu filonul său neoprotestant și militant pe care încă refuză să îl recunoască onest. Între organizații ca Noua Dreaptă și partidele mainstream e o comuniune de valori pe care, sfioși, și unii, și alții refuză să o recunoască, dar o apreciază în egală măsură.

Liberalismul e în regres peste tot în Estul european, iar România nu e deloc specială în contextul acesta. Ba chiar, văzută de la Varșovia sau Budapesta, are oarecare întîrziere în cursa pentru valori simple. În olimpiada anticomplexității, România politică încă se întreabă pe alocuri dacă are voie să interzică, să pretindă că diferența nu există sau că omogenitatea e de preferat diversității. Întrebările au mai degrabă caracter politicos pentru că decizia a fost luată deja. Ea va fi probabil formalizată într-un referendum atunci cînd acesta va fi util în vreun calcul de moment.

Prin neparticipare la aceste dezbateri, contribuim nepăsători la instalarea un soi de Ev Mediu cu Internet în care casta de privilegiați cu acces la bugete publice primește drept de decizie asupra credințelor și drept de intervenție în spații private.

Asta e, de fapt, marea tragedie. Oameni onești aleg complicitatea cu tot felul de pirați ai spiritului înșurubați prin partide, crezînd că astfel avansează cine știe ce crez moral. Complicitatea are un cost care va deveni tot mai evident pe măsură ce alegerile noastre sînt tot mai puține.

Nu cred că există riscul unui partid unic și al unei culturi oficiale. Există însă riscul să rămînem blocați în lift cu Dan Puric și cu fantoma lui Adrian Păunescu.

Cultură fake, protest controlat și artă la kilogram. Mie, unuia, nu prea îmi place viitorul ăsta. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.