Credința de mucava
Primul impuls pe care l-am avut, urmărind scenele de la MȚR cînd, în timpul filmului 120 BPM/bătăi pe minut, un grup de doamne și domni a intrat, purtînd icoane și cîntînd imnuri, a fost să-mi scuip în sîn, să-mi fac cruce și să spun: ptiu, drace! Pentru că imaginea se suprapunea perfect peste scenele filmelor de groază de categorie B, al căror fan, trebuie să mărturisesc, sînt – păreau, pe scurt, un cîrd de zombi.
Apoi a venit enervarea. Dezgustul. Faptul că unii își permit orice, în numele credinței și în numele Domnului. În numele acelei credințe și acelui Dumnezeu pe care le am și eu, și pe care acești pretinşi apărători ai creştinismului mi le întinează cu extremismele lor, nu doar penibile și jenante, ci și agresive.
A treia trăire, însă, a fost una de milă. Nu sînt dusă la biserică, iar nivelul cunoștințelor mele teologice este unul care nu mi-ar permite să intru în vreo polemică teoretică, de clasă. Am fost botezată „pentru că așa se face”, fără a primi ulterior nici un fel de educație în această direcție, iar primul meu contact cu religia creștină a fost filmul lui Zeffirelli, Iisus din Nazaret, difuzat în primul an de după Revoluție. Țin minte că, atunci, o colegă de clasă spunea visătoare că s-a îndrăgostit de Iisus, că era mișto.
Mai tîrziu, prin clasa a IX-a, am primit pe stradă un fluturaș, cu desenul unui Iisus pe o parte și cu două rugăciuni pe cealaltă. „Tatăl nostru” și o rugăciune pentru Iisus, prin care îi cereai puterea să iubești și să faci tot ce poți pentru oamenii din jurul tău. Și tocmai asta m-a atras către religia în care fusesem botezată. Ideea de iubire și toleranță. Am deschis Biblia prima oară pe la 16 ani. N-am citit-o niciodată pe toată, dar cred că atunci cînd citești cu inima deschisă, vei fi atras în primul rînd de lumina ei, nu de întuneric și damnare.
Un preot m-a întrebat, cam tot în perioada mea de căutări, dacă cred în Dumnezeu. I-am spus că da. M-a întrebat de ce. I-am răspuns că îmi oferă seninătate și echilibru. Preotul a părut bucuros de răspuns, dar, spre nefericirea sa, a plusat, întrebîndu-mă dacă merg la biserică. Copilul teribilist din mine i-a tăiat-o scurt: „În nici un caz. Singura dată cînd am fost la biserică, popa a făcut scandal că sînt aprinse prea multe lumînări și că se face risipă. Și s-a dus naibii toată trăirea.” Atunci, parcă să-mi facă în ciudă, preotul mi-a dat un verdict greu de dus și acum: dacă nu mergi la biserică, înseamnă că nu crezi în Dumnezeu.
Probabil că în ochii Bisericii, nu sînt credincioasă dacă nu pup icoane, nu mă închin în public, și nu țin post. Însă credința mea naivă și însăilată cu puține cunoștințe mă face, totuși, un om senin, optimist și, mai mult de atît, tolerant. Credința celor care condamnă, care se dedau la acte de vandalism în numele religiei, îi face agresivi, ursuzi și răi.
Iar pentru aceștia, după amuzament și enervare, am toată mila: nu vor ajunge niciodată să înțeleagă adevărata esență.
Imediat după incidentul de la MȚR, BOR s-a dezis de „stilistica agresivă” a scandalagiilor. Oare n- ar fi mai bine să-și revizuiască mesajele către enoriașii cu credință de mucava?
