Cum să ajungi la fericire? (III)
„Cu o carte și cu o bicicletă veți fi întotdeauna liberi.” E o replică dintr-un serial, Șarpele (îl găsiți pe Netflix, serie limitată), pe care o amintește un personaj ca fiind rostită de mama lui. Personajul mai are o replică prin care mi-a atras atenția și care m-a făcut să îl pomenesc, de fapt, aici. Este un atașat diplomatic al Olandei, la ambasada din Thailanda. Un secretar al ambasadorului. În calitatea aceasta, fișa postului său este de natură administrativă. Dar, la un moment dat, intră pe firul unor crime și își dedică aproape exclusiv timpul rezolvării lor. Asta îi aduce deservicii profesionale, pentru că își depășește atribuțiile. Într-un dialog cu un alt personaj, însă, el își exprimă crezul: de ce sîntem aici, de fapt? Să învîrtim hîrtii? Poate să nu ne intereseze soarta oamenilor, umanul în general? Sigur, personajul are chestii de făcut în plan administrativ și diplomatic. Dar ceea ce are de făcut, dincolo de astea, și nu pentru că scrie în fișa postului, este să țină cu omenescul, cu oamenii, cu viața în general. Voi încerca să fac legătura și cu replica despre carte și biciclete, pe parcurs.
Am încercat să pledez, în articolele precedente, pentru o mai clară delimitare a conceptului dezvoltării personale, conform căruia s-ar structura viziunea curriculară actuală. Este adevărat, asumat mai explicit începînd cu actualele programe de gimnaziu, presupunîndu-se că și viitoarele programe de liceu o vor prelua și o vor întări. De-a lungul limpului, de la Reforma învățămîntului din 1864, realizată de Al. I. Cuza, pînă în prezent, sistemul educațional a asumat fie o viziune curriculară culturală, fie una estetică, fie una socială, cu suprapuneri uneori ale viziunilor, cu întrepătrunderi ale lor. Cu siguranță, în fiecare dintre aceste viziuni, au existat profesori care au intuit dimensiunea dezvoltării personale pe care trebuie să o susțină ca pedagogi, chiar dacă documentele curriculare nu au făcut-o. Cu siguranță, pe de altă parte, vă aduceți aminte și de profesori care taxează elevii semnificativ atunci cînd ies din „matca” unor abordări strict estetice, a unor abordări validate de critica literară tradițională sau de propriile lor subiectivisme interpretative.
Mi-am adus aminte, văzînd niște citate postate de prozatorul Tudor Ganea pe Facebook, despre ceea ce spunea Philip Roth: literatura se ocupă cu particularul, ea are rolul acesta de a introduce în lume ceea ce nu a existat chiar, în orice caz, de a funcționa ca univers al marginalității în raport cu norma, cu generalul, cu normalitatea adesea. Trebuie însă, în această logică, să funcționeze ca model în sine? Și prin asta aduc întrebarea și în logica modelului curricular cultural, și în a celui estetic, și în a celui social. Lungă vreme, eu însumi fascinat doar de strălucirea construcției, estetic vorbind, cultural, poate uneori social, am susținut că da și că ăsta e rolul meu ca profesor, să relev elevilor aceste dimensiuni, nuanțele lor. Ce fascinant e Bacovia, spre exemplu. Ce perfectă construcție au Alexandru Lăpușneanul, Moara cu noroc sau Ion. Eram prea tînăr și nu mi se revelase încă altceva. Mai ales, nu mi se revelaseră destul dimensiunile existenței umane, prin proprie experiență. Eram un orator doar.
Îmi aduc aminte de prima dată cînd am luat contact cu universul bacovian, descris ca unul depresiv, angoasant. Nici nu știam bine ce e depresia, dar știam că universul bacovian e depresiv. Iubirea, contactul cu ea prin poezia eminesciană, ori idealistă, ori pierdută, ori privirea misogină asupra femeii. Dar asta e viața? Univers depresiv? Asta e iubirea? Ideal, pierdere sau dispreț? Așa trebuie să perceapă un copil, un adolescent, în cheile acestea? Nu trebuie! Văd paradigma curriculară a dezvoltării personale ca o ieșire din fascinația în sine pe care o provoacă un text sau universul unui scriitor, înspre o calibrare a sinelui, prin coordonarea profesorului.
Dar care sînt piedicile, în afară de cele pe care le-am expus deja, programele insuficient orientate în această direcție și obsesia estetismului, pe care o au mulți profesori? Aș mai identifica cel puțin două. Prima ține de formarea inițială a profesorului. Și aici nu mă refer doar la cheile de lectură cu care el însuși este învățat, din liceu și apoi din facultate, pe linia de specialitate. În fond, acolo, în anii de studiu universitar, e normal să i se fundamenteze și să i se consolideze cunoștințele teoretice, de istorie literară și a receptării, de teorie literară. Dar mă refer mai ales la modulele pedagogice. Acolo unde învață metodica predării disciplinei și fundamentele pedagogiei, respectiv ale psihologiei. În aceste module cred că trebuie să se pună mult accent pe o altă percepție și predare a literaturii (îmi dau seama că vorbesc restrictiv, probabil chestiunea poate fi văzută oarecum similar și din punctul de vedere al altor discipline) și, mai ales, pe o cunoaștere și o înțelegere cît mai nuanțată a psihologiei umanului, a mecanismelor pe care le putem accesa pentru a ne situa în lume cît mai asumat, cît mai puțin victimizant, cît mai puțin automutilant (am scris anterior despre rușine, teamă, anxietate etc.). Respectiv a mecanismelor prin care poate fi folosit textul literar în aceste direcții.
Al doilea motiv pe care îl văd ține de evaluare. Mai exact, de fapt, de examinare. Pentru că modelul de evaluare și de examinare utilizat în sistemul românesc nu favorizează deloc o abordare a literaturii din perspectiva curriculară a dezvoltării personale. Centrat pe ierarhizare, favorizînd o competiție calpă adesea, el orientează în fapt și demersurile educaționale de pe parcursul școlarizării, șablonizîndu-le.
Închid povestea, revenind la carte și la bicicletă. Sigur că da, ele te fac liber. Dar fie pentru că ești tu însuți o minte și un suflet extrem de organizate, fie pentru că cineva ți-a orientat demersul. Și ți-a ținut ghidonul drept, cît să nu dai în gard, pînă ai deprins pedalatul. Altfel, sînt șanse mari să îți julești bine genunchii pînă înveți. Sau să intri sub roțile vreunei mașini. Se poate învăța din greșeli, dar de ce să nu se învețe și din literatură, citită într-o cheie care să sprijine acțiunea asupra sinelui?
Fișa postului unui profesor este să implementeze programa școlară. Aparent, aceasta înseamnă să predea niște conținuturi. În fapt, dacă programa școlară trimite și spre competențe, spre valori și atitudini, el trebuie să fie preocupat și de formarea acestora. Dacă nu știe să o facă, e și vina sistemului. Un prim pas spre schimbare ar fi, așadar, o mai explicită clarificare a acestor obiective în programele școlare. Un al doilea însă, la fel de important, este formarea inițială a profesorilor și formarea continuă a acestora, apoi.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.
