Cenzura în era ciberneticii
Mai nou, în numele drepturilor de autor, s-a găsit o majoritate în PE să voteze în favoarea unei reforme legislative dubioase, menită să adapteze la era digitală norme vechi. Dîndu-le creatorilor (europeni) bani luaţi de la giganţii (americani) ai Internetului gen Google. Sau Facebook şi compania. Dacă va ajunge să fie aprobată în forma ei actuală, cu tot cu articolele ei controversate, de liderii UE, noua reglementare va reclama indirect, între altele, introducerea aşa-numitelor filtre de upload. Aceşti algoritmi ar verifica şi cenzura automatizat conţinuturile încărcate şi puse în circulaţie pe net. Automatizate le-ar fi, desigur, şi erorile. În plus, altă prevedere necoaptă preconizează perceperea de taxe pe link-uri, prin intermediul cărora se amplifică riscul controlului conţinuturilor din motoarele de căutare. După cum pe drept se tem criticii reformei, cetăţeanului i s-ar putea prescrie, astfel, ce anume i se dă voie să afle şi să aprofundeze. Şi ce nu.
Mai grav e că s-ar crea astfel o veritabilă infrastructură a cenzurii în Internet. Iar toate acestea s-au întîmplat în PE în pofida masivelor proteste ale unui număr impresionant de oameni, inclusiv maturi, manifestînd alături de aşa-zişi „digital natives“, de elevi şi de studenţi. Legea a fost adoptată totuşi la Strasbourg cu girul, votul şi patalamaua creştin-democraţiei şi social-democraţiei germane şi europene, fiind apoi ipocrit contestată de unii politicieni aflaţi în campanie electorală. Care s-au speriat de anvergura protestelor. Or, asumarea noii norme a avut loc într-o fază în care, avariată şi descompusă de forţe centrifugale, Europa e în criză grea, iar alegerile europene care bat la uşă riscă să livreze puhoaie de voturi extremismelor antieuropene de orice nuanţă şi direcţie.
Ei bine, în această fază politică critică, adepţii creştin-democraţi ai unei norme „a cenzurii în reţea“, cum îi spun contestatarii, şi-au permis vituperări de o falsitate, de o insolenţă şi de o aroganţă fără precedent în disputele politice occidentale. Promotorii CDU ai legii drepturilor de autor au susţinut astfel, cu toată seriozitatea, că protestatarii care se opun reformei n-ar fi reali, cîrteala lor fiind produsul unor „boţi“. Ca reacţie la demonstraţiile la care, surpriză mare, „roboţii“ s-au înfiinţat în carne şi oase şi s-au dovedit bipezi extrem de vii, s-a schimbat placa. Promotorii zisei legi a cenzurii au susţinut, cu jalnice inflexiuni antiamericane, o uşor modificată versiune a tezei sorosiste a PSD. Potrivit variantei CDU, marile concerne (neapărat americane) i-ar fi plătit şi manipulat pe prezumtivii „idioţi utili“ să iasă în stradă. Că, în replică, politicienilor caduci ai Angelei Merkel li s-a reproşat că au mari dificultăţi în a pricepe fie chiar şi chestii dintre cele mai simple despre păcătoasa lume digitală, nu mai e decît detaliul hazliu al unei potenţiale tragedii. Căci, în mod trist, a cîştigat cenzura. Iar de pierdut a pierdut libertatea net-ului. Ispita cenzurii cibernetice din motive economice se împerechează lesne cu tentativa forfecării din raţiuni politice. La Paris, triumviratul Europei, compus din Juncker, Merkel şi Macron, l-a primit cu o gingăşie diplomatică demnă de o cauză mai bună pe Xi Jinping, împăratul neîncoronat al cenzurii chinezeşti. Una similară celei iraniene sau ruseşti, pe bază de reţele interne care, din unghiul regimurilor totalitare, au virtutea terifiantă de a fi perfect compatibile cu demersuri de supraveghere digitală totală a populaţiei. De pildă a celei comunizate a Imperiului de Mijloc. Ca şi de spionaj extern. Ori de război hibrid.
Marea problemă nu vizează însă doar aparatele răsăritene de îndoctrinare, cenzură şi război hibrid. Ori jurnaliştii care prind brusc „drag de PSD“. De la care mai nimeni nu se putea aştepta, realist, la performanţe mai puţin nocive. Alertă maximă trebuie să provoace, în schimb, tentaţiile occidentale de a „rezolva“ prin foarfece şi blocări de semnale, pagini, articole, cărţi şi discursuri demontînd şi contestînd legitim, din interior, potenţiale pervertiri ale societăţilor deschise. Extrem de îngrijorătoare, bunăoară, e tendinţa unor universităţi precum Cambridge, ori lanţuri de librării, precum cea mai mare, neozeelandeză, de a imita reflexele medievale ale Bisericii Catolice şi de a pune la index profesori conservatori incomozi pentru elita progresistă, relativistă şi corectă politic, ca Jordan Petersen. Ori cărţile lor.
E adevărat că nimeni n-a rezolvat satisfăcător paradoxul toleranţei, descris de genialul Karl Popper. Potrivit căruia o societate tolerantă nu poate fi concesivă la infinit (faţă de neîngăduinţa fanatică) dacă nu vrea să fie acaparată de intoleranţă. Dar cine şi pe ce criterii determină unde e legitim să-nceapă să intervină foarfeca anti-intoleranţei? În fapt, e legic, în opinia mea, ca ispita extremistă să crească pe măsură ce societatea îşi extinde toleranţa, deschiderea şi libertatea. Reluîndu-l şi parafrazîndu-l pe Erik Hoffer, în condiţii optime se amplifică frustrările tuturor celor care eşuează, în mod necesar, din motive subiective. Şi ale celor ce se tem să dea greş în viaţă din pricina propriilor neajunsuri. Şi care, ca să scape de povara răspunderii pentru propriul eşec, în speţă pentru inadecvarea propriului eu, devenit insuportabil într-o lume a şanselor egale în care alţii profită de libertate şi reuşesc, se autoanulează, umplînd golul rezultat cu fanatism. Refuză, deci, individualismul, dînd frîu liber resentimentelor (în numele unui salvaţionism) spre a cotiza la varii teorii ale conspiraţiei, precum antisemitismul, teorii subîntinzînd forme, adesea naţionaliste sau religioase, de extremism şi tiranie, întotdeauna colectiviste.
Replica adecvată la acest pericol nu-mi pare a fi cenzura ideii. Căci nu ideea (oricît de stupidă ar fi) este duşmanul. Ci fanaticul potenţial violent. Replica adecvată ideii este argumentul. Şi abordarea fermă şi eficientă a nebunului periculos, cînd destinatarul argumentului preferă să rămînă surd.
Şi să pună mîna pe armă.
