În devenirea întortocheată a mentalităţii publice autohtone, cel mai retrograd parcurs îmi pare a fi cel al conştiinţei locuirii. Al habitatului. De ce sîntem trăitori ca la hotel în propriile noastre oraşe, străzi, parcuri sau blocuri este o întrebare cu multe răspunsuri posibile. Unul dintre ele ar fi acela al marii migraţii dinspre rural spre urban, în vremea comunismului. Adăugaţi aici şi imposibilitatea unor coagulări comunitare la vremea de atunci. Lucrul acesta a dăunat oricărei posibile solidarităţi cu strada ta, parcul tău, blocul şi casa scărilor. 

Luarea în posesie a spaţiilor publice ale vecinătăţilor locuirii este un proces care se petrece şi astăzi cu multe sincope. De cîte ori nu ne-a fost dat, iarna, să trecem prin faţa caselor fără să putem răzbi prin zăpadă, din cauză că proprietarii lor au sentimentul că nu le aparţin. Că trotuarul sau fîşia de iarbă, năpădite de buruieni, sînt ale Primăriei. La fel spaţiile dintre blocuri, unele inundate de garaje construite ilegal, din acelaşi sentiment al unei existenţe pe apucate. Trăim ca şi cum nu am aparţine unui loc anume. 

Alte urmări ale acestui proces prea lent de schimbare a mentalităţii sînt legate de priorităţile locuirii oraşelor în strategiile de politici administrative ale autorităţilor urbane. Oraşul aparţine, înainte de toate, maşinilor. Dezvoltarea sa este gîndită în raport cu acestea: de la infrastructura rutieră, la spaţiile pentru parcare. Mai zilele trecute am văzut un anunţ triumfalist al unei autorităţi locale despre cutare bulevard dintr-un cartier de blocuri, care a "dobîndit" un parking modern, în dauna unui şir lung de arbori bătrîni, care au fost sacrificaţi pentru respectivul spaţiu. Cît de păguboasă este această victorie căreia îi cad victime arborii oraşului? - este o întrebare pe care nu ne-o punem pentru că nu sîntem pregătiţi să gîndim calitatea locuirii. Ce folos de clădiri, oricît de moderne, ce folos de maşinile, oricît de multe şi de scumpe, dacă locuim tot mai poluaţi? Trăim în praful unor demolări şi construcţii neprotejate prin nimic, fără folii, fără apa care să reducă praful. Construim împotriva habitatului, cu sentimentul urgenţei modernizării, în dauna omului. A bietului om, pieton terorizat chiar şi pe trecerile rezervate lui prin lege, chinuit de căldurile verii, fără umbra copacilor retezaţi din înaltele porunci ale dezvoltării urbane. Fie el biciclist socotit de mulţi şoferi o fiinţă inferioară, un ins care nu-şi are drept de fiinţare într-un habitat asemenea lui.  

Se mai înfruntă ceva aici: competiţia de status social. Ai maşină de maşină, eşti cineva. Ai bicicletă, eşti un nenorocit care încurcă traficul. Ai cel mult parte de improvizaţii cărora autorităţile le spun piste pentru biciclete, prin abuz. Foloseşti metroul, tramvaiul, troleibuzul - eşti o fiinţă urban-inferioară. Numai că felul acesta de gîndire şi de comportament este expresia unei culturi sărmane a locuirii căreia îi cădem victime. Trecem striviţi de miile de maşini,  traversăm pe trecerile de pietoni ameninţaţi de bolizi care se reped spre paşnica noastră păşire, oprind dispreţuitor şi sportiv la nici un metru de aceasta. Totul în jur este stresant din cauza traficului. Acesta este rareori politicos, niciodată cooperant şi animat de o reciprocă întrajutorare în faţa năpastei pe care ne-o pricinuieşte. Dimpotrivă: circulaţia rutier-urbană la noi este mai degrabă una a competiţiei dispreţuitor-mîrlănească. La noi în trafic nimeni nu vrea să lase pe nimeni în faţă: de aici - piciorul apăsat în acceleraţie, decibelii, ţevile de eşapament şi fumul lor toxic. Această mîrlănie, căreia i se spune adrenalină, ne viciază habitatul urban. Dacă nu mă credeţi, faceţi o plimbare prin zonele istorice, cu accesul auto interzis, şi veţi vedea că vă umple dintr-odată o stare de confort interior. Doar acolo vă puteţi lăsa molcom privirea pe cutare fronton al unei clădiri. În fapt, abia acolo oraşul ţi se cuvine şi ţie, amărîtule locuitor-pieton. 

Daniel Vighi este scriitor. 

Foto: Ariergarda