În rîndul obiectivelor înaintea cărora se pune imperativul „Salvaţi!“ a intrat de cîţiva ani şi mocăniţa de Hunedoara.

Există mai multe astfel de mocăniţe prin Transilvania. Numele este de fapt un diminutiv de alint – mocanii erau oieri nomazi sau stabili în diferite areale transilvane. Bunica mea de la Alba Iulia îmi vorbea despre mocanii de la Zlatna şi, nu întîmplător, între Alba Iulia şi Zlatna circula o astfel de mocăniţă, un trenuleţ pe linie îngustă, care transporta oameni şi marfă, în vagoane mititele, trase de locomotive miniaturale cu abur, înlocuite ulterior cu cele Diesel.

Istoria mocăniţei din Hunedoara, care pînă nu de mult căra harnică minereu de fier, calcar şi călători, pe 13 kilometri, între Hunedoara şi Crăciuneasa, este într-un fel simptomatică pentru modul defectuos şi absurd în care funcţionează România postdecembristă. Traseul trece printr-o zonă extrem de pitorească şi spectaculoasă, din Munţii Poiana Ruscăi, cu mai multe tuneluri şi viaducte. Perspectiva asupra Castelului Corvinilor este inedită şi în drum se păstrează (încă în condiţii bune) cel mai vechi furnal din Transilvania, datînd din 1806. Un grup de entuziaşti a întrezărit posibilitatea unui traseu turistic bazat pe existenţa acestei mocăniţe. Ghinionul lor a fost că trenuleţul, iniţial în proprietate de stat, a fost inclus în patrimoniul unei firme desprinse din fostul combinat siderurgic, firmă care ulterior s-a privatizat, pornind încet-încet pe drumul falimentului. Asta nu cu foarte mult timp în urmă, prin 2001. Uitate prin depouri şi pe linii moarte, vagoanele şi locomotivele mocăniţei dispăreau, mîncate nu atît de rugină, cît mai ales de pofta maladivă de fier vechi care bîntuie şi acum ruinele siderurgiei hunedorene. Ironia soartei, un austriac care a cumpărat vreo două locomotive şi le-a dus în Austria pentru a le recondiţiona, a fost acuzat de trafic cu obiecte de patrimoniu şi a fost purtat vreo trei ani prin tribunale, pînă cînd, într-un final fericit, a fost achitat. Restul locomotivelor mocăniţei au sfîrşit bine-mersi, topite ca fier vechi, vîndute foarte probabil de proprietarii români ai firmei falimentare, fără ca cineva să fi fost acuzat de ceva. Scrupulozitatea funcţionează selectiv.

Fără locomotive şi fără vagoane, ce rost mai aveau şinele căii ferate? Evident că nici unul, astfel că, în anul 2009, ultima şină dispărea şi ea, topită în concernul magnatului indian Lakshmi Mittal, proprietar a ceea ce a mai rămas din combinatul siderurgic. Practic, şinele erau demontate sub privirile neputincioase ale celor ce în zadar expuneau bannere cu „Salvaţi mocăniţa Hunedoara!“, pînă cînd terasamentul a rămas complet gol, iar insensibilitatea oficială faţă de patrimoniu – de nestrămutat. Numărul obiectivelor de salvat este în evidentă creştere faţă de cel al salvatorilor...

Şi cu asta, visele turistice ale entuziaştilor hunedoreni păreau definitiv compromise. Totuşi, din orgoliu şi patriotism local, nu şi-au abandonat cauza. Au reuşit să sensibilizeze autorităţi locale de diferite niveluri, de la comunale la judeţene, în speranţa unui parteneriat pentru reconstrucţia şi repunerea în funcţiune a mocăniţei. Proiecte există, iar din calcule rezultă că ar fi necesară suma de zece milioane de euro pentru reconstrucţia căii ferate, repararea furnalului, cumpărarea de vagoane şi locomotive. Se aşteaptă deschiderea liniilor de finanţare disponibile pentru perioada 2014-2020, pentru ca Uniunea Europeană să faciliteze refacerea a ceea ce, pînă în 2009, a fost sistematic distrus de iresponsabilitatea made in Romania.

Alexandru Gruian este dr. în filologie, director al Centrului Cultural din Deva. Cea mai recentă carte publicată: F. Brunea-Fox – Reporterul cu ochi multiplu.

Foto: O. Wileczelek