Se ştie că nu poate fi eradicată corupţia. Poţi, cel mult, spera la diminuarea ei în limite respirabile. La fel – prostul gust. Kitschul este peste tot, ne însoţeşte în viaţă, ne-o înfrumuseţează – cred unii –, ne arată precaritatea educaţiei – zic alţii; abandonul obiectivelor didactice din planul de lecţii al domnilor profesori de desen – aş zice. Dincolo de bine şi de rău, prostul gust nu ştie despre sine mare lucru şi nici nu suferă de lipsa stimei de sine. Exemplele prin fostul oraş liber-crăiesc al Timişoarei sînt nenumărate şi ne vom nemuri cu ele ca imagine a veacului acestuia pentru cele ce vor veni.

Iată un exemplu cu „flori“: există, în vechiul şi maiestuosul parc Coronini-Cronberg (numele unui guvernator din secolul al XIX-lea) din cartierul Fabric, un frumos crucifix uriaş, din marmură, creaţie a unui sculptor interbelic, retras într-un intrînd plin de poezie al gardului vechi, din cărămidă şi fier forjat, de aspect londonez, situat într-un scuar umbrit de platani bătrîni, care ritmează bine cu austeritatea elegantă a monumentului. În vremea comunismului, de fiecare dată cînd treceam pe lîngă spaţiul cu pricina, aveam o strîngere de inimă: mă aşteptam ca autorităţile să-şi amintească de orele de învăţămînt politico-ideologic şi, într-o zvîcnire materialist-dialectică, să-l răpună. A scăpat, dar nu de tot. Astăzi, locul este invadat de flori de plastic, într-o mare de sticle din acelea de Coca-Cola, de 2 litri, tăiate cu meşteşug la jumătate şi proptite în frumosul gard de fier forjat, de care autorităţile (sau poate mai-marii Bisericii Romano-Catolice) au sudat o sumedenie de suporturi pentru sticlele cu pricina, realizate din mici bentiţe din aluminiu. Chiar zilele din urmă, am văzut o bătrînică îngrijind cu pioşenie esplanada monumentului, am mai văzut că unii toarnă apă în respectivele jumătăţi de sticle de Coca, aninate prin gard, chit că florile, de plastic fiind, nu au asemenea trebuinţe.

Tot flori, şi tot din plastic, însoţesc un alt uriaş crucifix din preajma Catedralei din centrul oraşului, realizat de întreprinderea ELBA, din neoane care ard noaptea, precum fantomele din filmele horror cu arătări spectrale, bune să bage spaimele în copiii rătăciţi pe la televizor. Să nu uit să spun că peste drum se află un monument al Revoluţiei, creaţie a marelui sculptor Paul Neagu, despre care se vorbeşte insistent că trebuie mutat, că ar fi un simbol masonic, unii zic că ar reprezenta un samovar, alţii zic că este o creaţie demonică deoarece reprezintă un crucifix frînt. Şi pe lîngă acest monument sînt, din cînd în cînd, flori.

Naturale, majoritatea: ofilindu-se expresiv şi cît se poate de natural.
Oraşul florilor are flori şi la Filarmonică, un brîu continuu, roată-roată, flori de toate felurile şi mărimile, aşezate cu meşteşug în jurul scenei pe care nu de mult a dat un recital Dan Grigore. Florile sînt, vezi bine, tot din plastic. În pauza concertului, am trecut pe lîngă ele, cu pictorul Sorin Nicodim, care a şi apucat una, aşa, ca să fie văzut de colegii melomani din sala de concert, şi a dus-o extatic la nas.

După ce noua administraţie municipală s-a instalat la Primărie, printre primele lucruri realizate a fost şi refacerea coridorului, cu podele din marmură aşa de lucitoare şi într-atît de lucioase, că păşeşti cu grijă pe-acolo, cu temerea că oricînd, orice – Doamne, fereşte! – se poate întîmpla: vreo contuzie, o fractură! Desigur că în dreapta coridorului, în plină lumină a geamurilor, pîndesc vii, colorate, dotate cu un verde exploziv, o mulţime de jardiniere, cu flori aşa de vădit autentice şi de naturale, încît, atras de sănătatea lor, am pus mîna pe o frunză din explozia aceea vegetală şi vă mărturisesc că am avut senzaţia, greu de uitat, că dau mîna cu un mort. „Oare de ce?“ vă întreb năuc, de aici, din oraşul florilor!

Daniel Vighi este scriitor.