Pe coperta cărţii Timişoara sub asediu. Jurnalul feldmareşalului George v. Rukawina (aprilie – august 1849), cu prefaţa şi traducerea istoricului Rudolf Gräf, apare reprodus un monument ciudat, sub care stă scris: Franz Josef der Erste. Puţină lume ştie că monumentul este legat de un moment istoric zbuciumat, al oraşului aflat în război cu armata revoluţionară maghiară sub comanda generalului polonez Józef Zachariasz Bem. Redau un fragment din jurnalul comandantului cetăţii, venerabilul feldmareşal Rukawina care, la vîrsta octogenară, a avut puterea de a conduce operaţiunile militare. Iată noaptea de 10 iunie şi ziua care i-a urmat: „Distrugerile în oraş au fost foarte mari. Aproape că nu există clădire care să nu o arate. (...) În spital a izbucnit focul de 10 ori, în restul oraşului au avut loc aproximativ 30 de incendii, stinse imediat de pompierii comandaţi de vrednicul locotenent major Seymann.“ Ni se dau, apoi, morţii şi răniţii nopţii şi ai zilei care i-a urmat. „Morţi, începînd cu gradul de plutonier: 3. Răniţi, începînd cu gradul de plutonier: 6. Cai morţi: 1, răniţi: 1.“

În amintirea acestor fapte de război şi a celor pieriţi în asediu, Primăria de atunci a decis ridicarea unui monument de for public. Se cuvine aici o mică paranteză. În parcul pompierilor voluntari ai copilăriei mele, exista un monument amărăştean, cu un piedestal bolşevic, deasupra căruia trona bustul lui Stalin. După moartea acestuia, a dispărut şi a fost aşezată acolo o impunătoare stea roşie, din tablă. După plecarea armatei sovietice a dispărut şi asta, iar în vîrful piedestalului a rămas, pînă astăzi, un fier-beton stingher. Am mai auzit că bustul lui Stalin a ajuns la Şiria, la Casa memorială „Ioan Slavici“, şi a luat chipul romancierului, după cîteva ajustări din daltă (cei doi seamănă izbitor!).  

Revin la Monumentul Fidelităţii. Valoarea sa artistică este dincolo de îndoială: „Monumentul a fost realizat de faimosul architect Josef Kranner, cel care, printre altele, a restaurat şi extins Sfîntul Vitous din Palatul Hradcany din Praga. De asemenea, statuile Coloanei Fidelităţii au fost realizate de sculptorul Josef Max, «responsabil» şi pentru una din statuile care împodobesc celebrul pod Carol din Praga.“ (Lavinia Bălulescu pe www.adevarul.ro)

Pe lîngă povestea istoriei asediului, monumentul îşi are propria poveste. La doi-trei ani după inaugurarea de faţă cu împăratul, în 1852, autorităţile locale au decis scoaterea de pe piedestal a animalelor tip gargouilles (monumentul este neogotic), care reprezentau revoluţionarii lui Bem. La terminarea Primului Război, statuia care reprezenta alegoric victoria a fost decapitată. Cei care au reuşit isprava au fost tineri anarhisto-bolşevici, din partidul lui Bela Kun. Scena este descrisă într-un frumos roman despre Timişoara în vremea Primului Război, al poetului maghiar Méliusz József (apărut în traducere, cu titlul Oraşul pierdut în ceaţă, Editura Minerva 1982). Mai apoi, monumentul a fost izgonit, în 1934, de autorităţile române, în cimitirul din Calea Lipovei. Prin 2006, mai multe ONG-uri şi arhitecţi au iniţiat o dezbatere pentru readucerea în oraş a Coloanei. În fosta administraţie, cererile acestora nu au avut mare ecou; acum, noul primar susţine că va aduce monumentul într-una dintre pieţele oraşului.  

Numai că lucrurile nu sînt deloc simple: filiala UDMR Timişoara protestează, spunînd că monumentul „povesteşte“ o victorie a reacţiunii habsburgice împotriva democraţiei kossuthiste. Vor ceva asemănător cu povestea mea din parcul cu pompieri, cu Stalin devenit Ioan Slavici. Cred că ar fi bine să lăsăm monumentele „să povestească“ tot ceea ce au de povestit, şi noi să judecăm liberi şi fără cenzură sensurile poveştilor. Altfel, revenim de unde am plecat în 1989.

Daniel Vighi este scriitor.