Dacă ar fi să numărăm obiectele de arhitectură şi monumentele remarcabile produse în anii de după 1990, probabil că nu am reuşi să adunăm foarte multe. Printre ele, destule sînt necunoscute sau puţin cunoscute, cum ar fi monumentul „Calvarul Aiudului“.

Recunosc că ştiu puţine lucruri despre localitate. În copilăria mea, numele Aiudului era rostit cu teamă şi nu semnifica altceva decît celebra închisoare în care unii membri ai familiei sau cunoscuţi ai lor îşi petrecuseră o parte a vieţii. Cei care supravieţuiseră aveau un mare „defect“: nu povesteau nimic. Era, probabil, modul lor de a rezista şi de a încerca să se reintegreze în viaţa „normală“.

Aşa încît, de-abia după 1989 am aflat mai multe despre Aiud. Doar că nu localitatea ne interesează acum, ci închisoarea sa. Aceasta din urmă a fost construită la sfîrşitul secolului al XVIII-lea; tot în acea perioadă a devenit închisoare districtuală şi a fost amplificată prin noi corpuri de clădiri, în perioada 1889-1892.

Ea a devenit unul dintre locurile de detenţie alese pentru opozanţii regimului comunist şi funcţionează astfel între 1947 şi 1964. „Rîpa robilor“ sau „Dealul robilor“ sînt numele sub care este cunoscut locul în care – după torturi şi tratamente greu imaginabile – deţinuţii decedaţi erau înmormîntaţi. Gropi comune sau individuale, fără indicaţia vreunui nume, împînzeau teritoriul cimitirului închisorii.

La iniţiativa Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, arhitectul Anghel Marcu (1921-1998), a proiectat monumentul care se vede astăzi. I-a avut colaboratori pe arhitectul Nicolae Goga (1914-1995) – şi el fost deţinut politic – şi pe arhitecta Liliana Chiaburu. De altfel, cele mai multe informaţii mi le-a furnizat aceasta din urmă, fapt pentru care îi mulţumesc şi pe această cale. Proiectul a fost terminat în 1992, iar în 1993, monumentul era deja ridicat. Lucrările de execuţie s-au încheiat în 1999.

În fapt, proiectul a constat în sistematizarea şi amenajarea unei părţi din cimitir fără morminte. Pe una dintre terasele astfel obţinute a fost ridicat monumentul. Aşezat perpendicular pe linia dealului, el se înalţă cu forţă deasupra văii, marcînd simbolic zona înconjurătoare. Deasupra soclului – care conţine un osuar şi o capelă – se ridică şapte cruci duble, care susţin, la rîndul lor, o cruce mare, orizontală. Din vale, un şir de trepte late conduc către monument, accentuîndu-i poziţia şi întărindu-i simbolul.

E limpede că dorinţa arhitectului a fost aceea de a pune în evidenţă monumentul în raport cu peisajul existent, de a obţine un contrast între liniile de forţă ale acestora. Ceea ce i-a reuşit remarcabil, trebuie să o recunoaştem. Iar reuşita i-a fost răsplătită în 1997, cînd lucrarea şi autorul ei au obţinut Premiul special în cadrul premiilor Arhitext Design.

Din păcate, nu toate dorinţele autorului au fost îndeplinite. Monumentul a fost conceput pentru a fi volumul dominant al unui parc memorial. Şi asta profitînd de spaţiul lipsit de morminte de care aminteam mai sus. Doar că, de la ridicarea construcţiei, spaţiul adiacent nu a fost lăsat liber: cimitirul s-a extins pînă aproape de monument, numeroase morminte au început să fie plasate aici; chiar în apropierea monumentului – luîndu-i din spectaculozitate – au fost ridicate troiţe. Dacă, la ridicarea lui, monumentul „respira“ – cum spune Liliana Chiaburu –, acum el se luptă din răsputeri să-şi păstreze forţa de impact asupra zonei înconjurătoare, cu amenajările ei lipsite de reguli şi, mai ales, lipsite de respectul datorat unei construcţii care, ea singură, este un omagiu adus celor ce – fără de vină – şi-au pierdut speranţele şi viaţa în închisoarea de la Aiud.

Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.