Curtea de Argeş este una dintre localităţile care s-au dezvoltat încă din vremea întemeierii statale a Ţării Româneşti. Chiar dacă vechiul oraş şi-a pierdut relativ repede funcţia de capitală, el a rămas unul dintre cele mai importante centre urbane româneşti pînă în perioada de început a secolului al XX-lea. O bună parte a populaţiei era compusă din meşteşugari, iar olarii par a fi fost printre cei mai numeroşi. Organizaţi în breaslă, ei se grupează într-o anumită parte a oraşului, de unde şi denumirea cartierului Olari, păstrată pînă astăzi. Şi tot pînă astăzi, cînd meşteşugul olăritului nu mai constituie ocupaţia de bază a locuitorilor, biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului, situată în această zonă a urbei, este cunoscută mai ales ca biserica Olari. Biserica breslei şi-a păstrat funcţia parohială, şi acest fapt explică păstrarea ei în cult pînă în zilele noastre.

Pe de altă parte, înfăţişarea ei este unică în peisajul arhitectural al Ţării Româneşti şi acest fapt a determinat probabil interesul relativ neobişnuit de care edificiul s-a bucurat din partea cercetătorilor domeniului. Fiindcă, începînd cu N. Iorga, continuînd cu Grigore Tocilescu, Victor Brătulescu, Virgil Drăghiceanu, N. Ghika Budeşti, Grigore Ionescu – adică marile nume ale celor care au pus bazele istoriei arhitecturii româneşti –, toţi au încercat să elucideze problemele legate de datarea construcţiei, de meşterii şi comanditarii ei, ca şi de edificiile ce ar fi putut servi drept model neobişnuitului edificiu. Cu toată insistenţa cercetătorilor, chiar şi a celor din epoci mai apropiate nouă, rezultatele nu au fost pe măsura eforturilor făcute: biserica Olari continuă să aibă o istorie încă nedesluşită.
Compoziţia volumetrică lipsită de abside laterale, dar încheiată la vest cu o absidă şi avînd un turn clopotniţă alipit pe latura de sud a corpului bisericii i-a determinat pe cei care au studiat edificiul să remarce asemănări cu arhitectura bisericilor Moldovei secolului al XVII-lea. Chiar dacă destule elemente şi întreaga compoziţie ne trimit cu gîndul la biserica Sf. Ioan Botezătorul din Suceava, zidită în 1642 la porunca lui Vasile Lupu, nu s-a putut stabili pînă acum o relaţie directă între ipoteticele surse moldovene şi formele adoptate de meşterii bisericii Olari.    

Nici despre meşteri, comanditari şi data construirii bisericii nu avem informaţii certe. O inscripţie aflată pe o cruce de piatră din vecinătatea construcţiei menţionează cîteva nume: „Tudor, monahia Salomia..., Radul, Voica, Albul, Voina, Neacşa, Albul... Frăncul, Oprişa, Stanciu, Ivani, Rucsanda, Alba, Despa, Voicu“. Aceştia ar fi putut fi reprezentanţii comunităţii urbane şi ai breslei olarilor care au donat bani şi au dispus ridicarea construcţiei, probabil spre sfîrşitul secolului al XVII-lea. Cît despre pictură, ea nu se limitează la spaţiul interior: reprezentări de sfinţi îmbracă partea superioară a faţadei de sud. Ipoteza cea mai plauzibilă este că ea datează din 1869, an indicat într-o inscripţie din interiorul bisericii. Or, această ultimă caracteristică întăreşte convingerea că ne aflăm în faţa unei biserici zidite şi împodobite de o comunitate urbană suficient de puternică şi totodată dornică să-şi manifeste independenţa şi rolul social, prin gestul ctitoririi. Aici nu mai asistăm la o manifestare singulară: numeroase biserici din zona de deal, cu precădere în Oltenia, dar şi în Argeş, sînt întemeiate şi realizate de comunităţi urbane sau rurale în secolele XVIII-XIX şi împodobite cu pictură exterioară. Tratarea faţadei bisericii Olari se înscrie în ceea ce Andrei Paleolog – şi el unul dintre „clasicii“ cercetării artei româneşti – numea, în 1984, „acordul final al unui crez estetic de tradiţie bizantină ce-şi află sursa şi vigoarea în mai bine de cinci sute de ani de artă medievală românească şi balcanică“.

Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.