Ambreiajul ficțiunilor lui Hers este doliul: moartea unui apropiat (în magnificul Ce sentiment de l’été și Amanda), ruptura amoroasă și adolescența (care tot un fel de doliu – al absenței grijilor – se cheamă că e) în Les Passagers de la nuit.
Om cîine arată din capul locului ca un film ajuns într-o gară din care trenul (succesului de public, al aprecierii critice, dar mai ales al originalității pur și simplu) a plecat de mult.
Ce s-ar fi schimbat în Balaur dacă relația fizică de intimitate ar fi avut loc nu între elev (Sergiu Smerea) și profesoara de religie, ci între elev și profesoara de limba engleză, de pildă? Nu prea multe.
Dintre subgenurile născute în epoca post-#metoo și influențate decisiv de aceasta, satira corozivă, cu trăsături îngroșate pînă la caricatură, are astăzi vînt din pupă.
Garrel a furat meserie de la înaintașii lui (Chaplin, bunăoară) și a înțeles că hazul ar putea să ne ducă ceva mai aproape de adevărul negru, învăluindu-ne ca o protecție și-apoi abandonîndu-ne în ghearele sale.
Frammartino lucrează greu („Il buco” este doar al treilea lungmetraj al său în mai bine de cincisprezece ani), dar cu o statornicie a crezului artistic care nu e străină nici de rezultate strălucite, nici de orbiri și manierisme.
„Evenimentul” este un film realist, și tocmai această opțiune a tonalității îl recomandă drept un vehicul de nădejde pentru o narațiune cu concluzie clară, dar care nu poate pretinde spre mai mult.
Fassbinderul actorului Oliver Masucci e convingător pentru că, înainte de a ne ameți cu panseuri spirituale, se impune în calitatea sa de corp fără rușine.
Dragoș Hanciu îl filmează aici pe Gheorghe Blondă (zis și „nea Jorj”), fostul responsabil cu materialul tehnic de imagine al UNATC-ului, aflat la vremea turnajului în pragul pensionării.
Dramele sale nu „radiografiază” decît prin ricoșeu fragmentele de real care s-au nimerit în cadru, fiindcă adevăratul lor subiect, universal și incoruptibil, este pasiunea.
„Frère et sœur” rămîne ilustrativ pentru un cinema anchilozat, cu trăiri rezonabile – însăși lipsa de măsură a pasiunilor sfîrșește prin a fi „rezonabilă”, necesară – și morală burgheză.
Cîteva femei devin materie literară pură, ajungînd să umple cu vocea lor, cu corpul lor, cu frazele lor marea carte autoficțională care e viața scriitorului protagonist.
Găsim orășelul mic și netulburat în care toată lumea se cunoaște cu toată lumea, găsim jocul de putere aparent blajin între localnici și intrușii „de la centru”, găsim briza ușoară de nefericire care traversează, din direcții diferite.
Filmele Lanei Gogoberidze par să articuleze o preocupare pentru mutațiile istorice, pe care le altoiește cu o privire feminină, mereu dispusă la autoreflexivitate subtilă.
O lume tainică prinde astfel să ni se reveleze dezordonat, prin flash-uri orbitoare, care cultivă deopotrivă grația gestului de dans și precizia observației antropologice.
Modul în care Kaurismäki orchestrează interacțiunile acestor oameni invizibili este, de altfel, cît se poate de grăitor, căci fiecare dialog poartă în el sîmburii unor transformări materiale în țesutul realului.
Os de pește e un film din lumea de ieri: însăși tonalitatea sa monocordă, cu cadre molatice și dialoguri frumos șlefuite, îl recomandă ca pe un proiect decuplat de la mizele zilei.
Ali au pays des merveilles prezintă viața imigranților algerieni obligați să trăiască precar pe șantierele și prin locuințele sociale insalubre ale Parisului.
Cry Macho duce la un stadiu ultim confruntarea clasică dintre bine și rău, într-atît de ușor de despărțit par apele etice în care filmul se scaldă cu voluptate.
Ne oferă cîteva panseuri șubrede despre „lumea de azi” – excelent cîrlig pentru amatorii de aforisme pompoase care sună din coadă –, eșuînd pînă la urmă într-o caricatură grăitoare despre impotență artistică.
Metropolitan merită văzut pentru dezinvoltura sa paradoxală și incomodă, care găsește în mijlocul unor studenți bogătani, mari amatori de frac și papion, resursele unei prospețimi hazoase.
9 doigts are forma unei fugi cu capul înapoi, iar acest „înapoi” poate conduce, alternativ, spre o liniște primordială departe de tot – mai tot filmul se petrece în mijlocul mării –, sau spre începuturile cinema-ului.
Nowhere Special este un film fără texturi, care arborează același dezinteres pentru locurile fără nume pe unde s-a filmat ca și pentru oamenii care le populează.
Ce poate cinema-ul, artă menită să transcrie „ce se vede” și să se agațe de scoarța lucrurilor, atunci cînd se confruntă cu focul lăuntric și nevăzut al unui personaj?
Ideologia își croiește drum prin faliile societății că vrem, că nu vrem, iar a încerca să-i ștergi urmele (în loc să o deconstruiești) înseamnă, în definitiv, a încuraja miopia politică.
Filmul, prea indecis între nevoia moale a unei povești care să strîngă totul laolaltă și magnetismul peisajului atotcuprinzător, ar fi avut de cîștigat dacă s-ar fi lăsat pe de-a-ntregul în voia celui de-al doilea.
Ce face Zhao intră în categoria „ficțiunilor documentate”, dar chiar și așa parcă tot am rata ceva – sentimentul că astfel putem pătrunde, pe urmele camerei sale de filmat, într-o lume mai mult sau mai puțin autarhică, pe care n-am văzut-o niciodată așa.
Marele atu al acestui cinema ține de modul cît mai șters, cît mai inaparent în care înscrie aceste destine singulare în experiența mult mai largă a colectivității.
Pe bucăți, filmul e admirabil. Luat împreună – nu tocmai, fiindcă arată mai mult ca un exercițiu de stil foarte îndemînatic, fără însă o reală adîncime sau justificare a asociațiilor pe care ni le solicită.
