Imaginea-Dumnezeu

● Servants / Servitorii (Slovacia-România-Cehia-Irlanda), de Ivan Ostrochovský.

Un cineast îndrăgostit de propriile imagini e un cineast slab. Un film a cărui apetență pentru „imagini frumoase” nu e motivată de nici o rațiune superioară, de nici o reflecție pătrunzătoare asupra cinema-ului, e un film care în fond ne spune: „Circulați, vă rog, nu e nimic de văzut”. Fiindcă o imagine frumoasă e acolo ca să ne seducă și să ne facă să glisăm pe suprafața ei, nu ca să ne invite la o chestionare serioasă a ceea ce vedem.

Cu Ida (2013) și Cold War (2018), polonezul Pawel Pawlikowski a inventat o modă, pe care am putea numi-o la rîndul nostru, după o expresie uzuală în cinema-ul occidental al anilor ʼ80, „moda retro”. Metoda lui era pe cît de eficientă, pe-atît de străvezie: compoziții vizuale foarte atent lucrate, acțiune găurită de elipse, dialog rar și sobru. Formatul strîmt al cadrelor alb-negru a devenit cartea de vizită a acestor filme plasate în trecutul comunist, care nu livrau analiză istorică, ci se mulțumeau cu o recreare, în termeni exclusiv estetici, a lumii de-atunci. Cu Servitorii, slovacul Ivan Ostrochovský se afirmă ca epigon umil al lui Pawlikowski. Rețeta e aceeași, iar paradoxul cu care ne confruntă filmul său măcina deja încercările polonezului. Pe scurt, deși pretinde un rechizitoriu al epocii, fie el și vătuit în spatele unei estetici asumate, aceste proiecte mizează în definitiv pe activarea unui sentiment de nostalgie pentru acea epocă. Ca și cum între scop și mijloace s-ar produce o fractură inexplicabilă. Aș zice că, în ambele cazuri, spectatorul rămîne la final nu cu dezgustul pentru teroarea timpurilor de-atunci, ci cu amintirea călduță a felului în care acele timpuri arătau. Un aragaz spartan, un interfon prăfuit, o mașină Volga neagră și lucioasă – toate lucrurile astea apar în filmul lui Ostrochovský mai puțin ca niște veritabile resorturi dramatice, și mai mult ca o abilă plasare de produse.

Fetișizarea artefactelor comuniste e doar unul dintre semnele care, în cazul acestor filme, ar trebui să ne dea de gîndit. Cînd un film ia forma unui șir de cărți poștale despre trecut, concepute de la adăpostul prezentului, înseamnă că undeva s-a produs un scurtcircuit, iar umbra revizionistă a acelei povești nu mai ajunge pînă la noi. Tablourile imaginate de Ostrochovský sînt mereu calculate pentru efect – și, ca orice tablouri, evacuează viața din ele în aceeași măsură în care pretind să o reprezinte. Ce deranjează e tocmai senzația că Ostrochovský caută acel loc ideal în care să așeze camera nu dintr-o convingere ontologică cu privire la cinema, ci dintr-o convingere publicitară cu privire la maximizarea efectului de-a lua ochii.

M-am ferit să vorbesc despre acțiunea filmului pentru că ea trece mai mereu pe planul doi. Ostrochovský e dispus să renunțe o vreme la ce avea de spus dacă găsește în drumul său o imagine frumoasă, chit că inutilă. Sîntem deci cîndva în anii ’80, între pereții unei facultăți de teologie în care circulă mesaje subversive, apeluri la grevă, documente în samizdat. Unul dintre tinerii admiși (Samuel Skyva) e foarte avîntat în rebeliune – seamănă, și nu doar fizic, cu Mugur Călinescu, tînărul botoșănean care s-a opus regimului comunist și despre care Radu Jude a făcut un film recent, Tipografic majuscul. Lucrurile sînt destul de neclare în privința funcționării acestui loc ermetic, iar filmul suferă de pe urma scenariului său schematic (scris, ca și la Ida, în colaborare cu Rebecca Lenkiewicz): de la atîtea goluri, era inevitabil ca povestea să devină nu doar aluzivă, ci de-a dreptul găunoasă. Nici nu-i de mirare că relația dintre acest tînăr și securistul care-l anchetează (Vlad Ivanov, care pare să fi prins rîcă pe seminariști odată cu filmul lui Daniel Sandu Un pas în urma serafimilor) nu prezintă nimic ambiguu, nimic care să o particularizeze, ci se rezumă la un joc de-a șoarecele și pisica cu detentă dostoievskiană, care s-ar fi putut petrece la fel de bine în alte țări și în alte timpuri. Decanul facultății, un bătrîn venerabil cu pete pe față, care ziua oficiază în sînul Pacem in Terris, o asociație preoțească sponsorizată de stat, iar seara ascultă Radio Europa Liberă, pare să fie singura încercare autentică a filmului de-a ieși din balta stătută a acestui universalism care face ravagii prin marile festivaluri europene de azi.

Există o idee care scoate timid căpșorul la lumină spre finalul filmului: aceea a unui body horror în stadiu larvar, care se simte stînd la pîndă în spatele acestui lustru copleșitor organizat de Ostrochovský. Cu mai multă îndrăzneală, filmul s-ar fi putut lepăda definitiv de teritoriul verosimilității, în care oricum pare cantonat mai mult din obligație, și ar fi putut accepta aventura unui film de gen pe care nu-l anunța nimic. Ce vreau să spun este că slovacul are talent pentru a instaura un aer apăsător și rece, care pune stăpînire în mod neașteptat pe imaginile filmului, mergînd dincolo de cîteva simple detalii de film noir. E un cadru foarte frumos, în care un seminarist vorbește la Europa Liberă dintr-o cabină telefonică, apoi camera efectuează un traveling lateral lent, dînd la iveală o promenadă cufundată în ceață și două siluete care își fac apariția din fundul planului, la început abia ghicite, apoi tot mai pronunțate. Acolo am văzut un film care ar fi putut să existe. Păcat că filmul real cedează prea des bunei-cuviințe și primei idei care vine: căci ce altceva e opțiunea pentru Vlad Ivanov, villain-ul passe-partout, decît o lipsă de fantezie care ne lasă perplecși?

Servitorii va rula în cinematografele din România începînd cu 26 februarie.

Victor Morozov este critic de film.