Incertitudinea evidențelor

● Certitudinea probabilităților (România, 2021), de Raluca Durbacă.

În 1968, lumea întreagă fu cuprinsă de trepidații, pe ritmul frenetic de dans al tinerimii antisistem, care își clama sus și tare revendicările din Franța și pînă pe continentul nord-american. Unde era România în toată povestea asta? Sau altfel spus: s-a resimțit, pe vreun palier al societății românești, unda de șoc emisă din centrul mondial al iconoclasmului acelor zile, Parisul măcinat de văpaia luptelor stradale? Privind documentarul de montaj al Ralucăi Durbacă, ce se apleacă asupra materialului audiovizual înregistrat la Studioul „Alexandru Sahia” în decursul acelui an, impresia e amestecată, iar la întrebarea de mai sus nu ne rămîne decît să răspundem: „Și da, și nu”. Căci ’68-ul românesc ne apare deopotrivă învăluit în mit – inspirația lui Ceaușescu de a condamna intervenția sovietică pe străzile Pragăi – și în uitare – tot soiul de mici viniete ale traiului de zi cu zi sub comunism, pe care filmul face bine să le readucă în atenție. O mană cerească pentru o cineastă ca Raluca Durbacă, pusă pe defrișări printr-o grădină a audiovizualului care altminteri s-ar lăsa cotropită de bălării.

Ideologia – cel mai hulit cuvînt al tranziției postcomuniste, fiindcă părea că amenință să convoace automat și bau-baul unor drapele roșii – revine. Și revine cu atît mai mult cu cît se impune tot mai ferm concluzia că ne-am cam grăbit să încheiem orice socoteală cu ea și să așezăm altceva în locul ei. Problema e că n-am prea găsit ce, fiindcă – așa cum citim pe cartoanele de text inserate pe ici, pe colo de Raluca Durbacă – ideologia își croiește drum prin faliile societății că vrem, că nu vrem, iar a încerca să-i ștergi urmele (în loc să o deconstruiești) înseamnă, în definitiv, a încuraja miopia politică.

Împotriva acestei tendințe care azi se justifică tot mai puțin – comunismul e, realist vorbind, foarte departe –, Certitudinea probabilităților operează ca o reîntoarcere la firul ierbii, acolo unde imaginile se ciocnesc unele de altele și scot scîntei. Metoda filmului e simplă și ne propune să ascultăm vocea imaginilor și să urmăm calea lor: pariu riscant, totuși, într-o cultură ca a noastră, încărcată cu bias-uri ideologice de tot felul, căci îi cere spectatorului să lase imaginea în pace. Să îi respecte zona sănătoasă de ambiguitate fără a placa pe suprafața ei sensuri prestabilite, care o sărăcesc. Așa se face că ceea ce vedem în film s-ar putea să ne surprindă: la suprafața lor, imaginile românești ale lui ʼ68 sînt – e minimul pe care-l putem spune despre ele – seducătoare. Filmul ne invită și la asta: să ne punem o clipă atenția critică pe stand-by și să ne lăsăm în voia unui flux de fotograme care ne poartă în pas ușor printr-o altă lume. O lume desuetă (o reclamă pentru o colecție de blănuri, cu mai multe femei care vor să urce în mașina arătoasă a unui bărbat, ar fi înduioșătoare dacă n-ar fi misogină) și artificioasă, căci totul, sau aproape totul, e pus în scenă și obligat să dea bine pe sticlă.

Cum rămîne, atunci, cu documentarul – genul cinematografic care ar trebui să ne servească drept oglindă a lucrurilor care nu merg în lumea noastră – cînd acesta se vede parazitat de propagandă? Grea întrebare, care ne trimite direct în miezul fierbinte și putred al acestei producții audiovizuale imposibil de considerat în lipsa contextului în care s-a născut. Aici intervine arma cinema-ului, din moment ce un documentar de montaj merită doar în măsura în care știe să valorifice – ca în bancul cu mănăstirea-ntr-un picior – tocmai montajul. Motiv pentru care Raluca Durbacă, la origine critic de film, include în repetate rînduri reflecții critice asupra celor arătate, care intervin sub forma unor repetiții flagrante ale materialului prin care am trecut deja: se poate spune, în sensul acesta, că centrul de greutate al filmului îl reprezintă un reportaj color despre excursia unor aventurieri români (cît de aventurieri se putea pe atunci...) prin Vestul Europei, într-un IMS cu tabla vopsită în culori fistichii, la care ne întoarcem iar și iar. Regăsim acolo, ca într-o punere în abis succintă, procedeul de (auto)critică a materialului de arhivă, atunci cînd operatorul imaginilor le comentează, dezvăluindu-le sensul sau deturnîndu-le. Concret, aceste imagini sînt importante pentru că ocazionează șocul cam jenant al întîlnirii dintre o imagine cu hippioți-artiști de pe străzile Hamburgului și un comentariu în care operatorul îi denigrează pe aceștia pentru parazitism. Alteori, regizoarea trasează o paralelă între critica tiraniei modei observate pe străzile Köln-ului și reclame la ținute vestimentare de plajă autohtone, cu nimic diferite în spirit de ceea ce îi jena pe călătorii noștri în Germania. Aș menționa și secvența frumos construită a mitingurilor – passage obligé pentru o privire asupra naționalismului ceaușist –, pe care cineasta o duce înspre zona estetică mult mai palpitantă a unei acumulări aproape abstracte, desprinse de referent.

Nu tot filmul se susține la fel de bine, iar parte din ascuțimea acestui demers se tocește prin cantonarea comentariului critic în stadiul larvar al compilației – al unei glisări tihnite, neproblematizante, din imagine în imagine. Ca și cum Ralucăi Durbacă i-ar fi teamă să bruscheze ochiul privitorului prin relații și disensiuni între cele arătate, ceea ce conduce la senzația unui abandon în mijlocul drumului, de unde nu putem conchide decît că pe vremuri a fost și bine, și rău. O referință de neocolit pentru proiectul său este, desigur, documentarul lui Andrei Ujică Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu – dar impresia mea e că, per total, Ujică avea mai mare încredere în forța surdă a imaginilor, pe care le lăsa să se amplifice, să se contrazică, să se distrugă între ele, pe cont propriu. În Certitudinea probabilităților, tocmai pentru că materialul de lucru e mult mai specializat, avem nevoie de comentariul din off pentru a înțelege ce vedem, însă mi-e teamă că acesta anulează dintr-odată o bună parte din voluptatea pătrunderii pe un teren vizual complet nebalizat.

Certitudinea probabilităților va rula în cadrul festivalului One World Romania pe 14 și 16 iunie.

Victor Morozov este critic de film.